Interviu cu Lorena Lupu, autoarea cărții „Dona Juana”, publicată în 2014 la Editura Herg Benet din București, care se lansează vineri în cadrul Festivalului Internațional de Teatru „Atelier”

Născută şi crescută în Sfântu Gheorghe, dar ajunsă în urmă cu aproape 15 ani în Bucureşti, Lorena Lupu are, pe lângă darul interpretării, și un talent scriitoricesc aparte. Atașată de ideea de libertate a indivizilor, de renunțare la stigmatizări și norme sociale, Lorena este convinsă că oamenii seamănă izbitor, indiferent de sex, atunci când vine vorba de seducție și erotism.

După ce publicul a putut-o urmări joi seară în one-woman-show-ul „Povestiri din Miserupia” din cadrul Festivalului Internațional de Teatru „Atelier”, vineri seară de la 21.30, la Barul Di Stefano din Complexul Park, iubitorii de literatură pot participa la evenimentul de lansare a unei cărți care intrigă: „Dona Juana”, pe care Lorena a scris-o din mai multe motive. Unul dintre acestea este nevoia de a sfida clișeele sociale, care obligă oamenii la un anumit tip de conduită în materie de erotism și relații femeie-bărbat. În calitate de autor al cărții, Lorena Lupu încearcă să sublinieze că nu există diferențe de valoare între celibatari și oameni căsătoriți, dar mai ales urmărește să aducă în atenția publicului cititor o ipostază a libertății feminine ca o condiție de ființare.

Mai multe concluzii despre perspectiva Lorenei Lupu asupra tiparelor sociale și asupra vieții în ansamblu puteți desprinde citind răspunsurile pe care le-a dat la întrebările pe care curiozitatea m-a împins să i le adresez.

– De unde ideea aceasta de Dona Juana? E vreo legătură între emanciparea feminină și asumarea unor roluri care până nu demult erau eminamente masculine?

– Mie nu mi se pare că rolul de cuceritor a fost vreodată eminamente masculin. Chiar dacă femeile acționau mai subtil, voința feminină a fost întotdeauna foarte puternică și s-a impus până la urmă în toate mediile. Fie că vorbim de familii, fie că vorbim de locuri de muncă și funcții de conducere, oriunde am fost eu, mi-am dat seama că adevăratul șef era femeia.

– Nu te contrazic, dar acum abordarea se schimbă căci subtilitatea dispare, iar lumina reflectoarelor cade direct pe femeia cuceritoare.

– Într-adevăr, în ultima vreme, femeile au început să adopte acest rol de noul „macho” al zilelor noastre. Dar, dincolo de asta, ca să răspund la prima întrebare, aș vrea să spun că eu am avut dintotdeauna o fascinație față de Don Juan. Mi-am dat licența din acest personaj și am citit toate scrierile literare și dramatice dedicate lui. 

– Dar ce te fascina la el în mod deosebit?

– Mă fascina ideea de a trece într-una și aceeași viață prin foarte multe povești de iubire, prin foarte multe ipostaze.

– Dar ți se pare că putem vorbi despre iubire în cazul lui Don Juan?

– Uneori da, alteori nu. Chiar aceste ipostaze le tratez eu în carte. Asta este o epocă în care putem acționa donjuanic mai mult decât oricând pentru că societatea nu ne condamnă. Țin să fac o precizare, anume aceea că primul „Don Juan” – cel scris de Tirso de Molina, care era preot – a avut un caracter moralizator, a fost scris ca să arate că așa ceva nu e bine să facem, dar lumea a înțeles exact pe dos: că e frumos să fii fericit chiar și pentru scurtă vreme și chiar asumându-ți consecința de a merge în iad pentru asta. Dintr-o scriere moralizatoare, oamenii au înțeles că depravarea este ceva frumos și asta mi se pare cea mai sublimă ironie a sorții.

– Bine, dar cum te-ai gândit să plasezi o femeie în această ipostază?

– Au existat în literatura noastră câteva exemple de Dona Juana. Cea mai cunoscută este cea a lui Radu Stanca și ce m-a frapat este ceva ce am constatat în mod repetat ulterior: autorii bărbați nu prea știu să portretizeze personajele feminine. Fie pentru că nu știu să le urmărească cu atenție, fie că scriu despre femeie așa cum le-ar plăcea lor să fie, nu cum sunt ele în realitate, pur și simplu mulți nu reușesc să creeze eroine vii și reale.

– Dar care ar fi minusurile pe care le-ai detectat în perspectiva scriitoricească masculină asupra femeii?

– Dacă luăm ca exemplu Dona Juana lui Radu Stanca, descoperim o femeie care vorbește ca din cărți, se poartă ca pe o scenă de teatru și nu are nimic credibil, real, viu. Nu ți-o imaginezi pe toaletă de exemplu.

– Bine, dar ce bărbat ar fi interesat să-și imagineze o femeie în asemenea ipostaze intime?

– Eu, ca scriitor, trebuie să scriu despre un personaj pe care să îl pot vedea în toate ipostazele. Idealizarea este o crimă pentru literatură. Cu cât îți artificializezi mai mult personajele, cu atât te faultezi pe tine ca autor de proză. Eu am ales să prezint feminitatea ca motor de seducție, în primul rând pentru că nu mi se părea că mitul lui Don Juan la feminin a fost suficient tratat în literatură, apoi pentru că personajele de dinainte aveau o falsitate, o calitate livrescă.

– Deci prin romanul „Dona Juana” vom avea acces la niște pagini în care o femeie prezintă o altă femeie. Ce vom descoperi citind acest roman?

– E cumva firesc ca femeie să prezinți o altă femeie pentru că tu cunoști femeia mult mai bine, atât din interior, cât și din relația cu prietenele, cu mama etc. Ai o cu totul altă viziune asupra feminității.

– Și care e viziunea ta?

– Paradoxal, femeile nu sunt atât de diferite de bărbați pe cât ne-ar plăcea să credem. Au orgolii, au ambiții, au voință, au vise, eșecuri, mici și mari frustrări și au fantezii. Poate că femeile raportează mult mai puțini parteneri sexuali, ca să-și protejeze reputația, în vreme ce bărbații raportează mai multe partenere din același motiv al bunei reputații, dar acestea sunt lucruri care țin numai de clișee sociale. Iar toate aceste idei, precum și altele similare, care pot fi descoperite citind romanul pe care l-am scris transpar din carte.

Lansarea cărții „Dona Juana” este un eveniment nerecomandat minorilor, organizat de Asociația de Tineret „Ecou”, care îl are ca invitat special pe pianistul Kertész János.