Primul interviu realizat de Dumitru Manolăchescu în seria "Oameni pentru comunitate"

Pe 12 martie 2014 Nicolae Moldovan va împlini 93 de ani. Când l-am cunoscut eu avea puţin peste 50. Ştiindu-ne noi de-atâta vreme, am stabilit că putem să vorbim şi să scriem despre orice, cu condiţia să nu provocăm „victime colaterale”. Nenea Nicu Moldovan locuieşte la etajul trei al unui bloc din cartierul Simeria, unde ajunge urcând din ce în ce mai greu scările. „Am o povară grea, anii ăştia mulţi mă apasă nu doar pe umeri.”

Despărţindu-mă de el, după ce-am povestit vrute şi nevrute vreme de trei ore, mi-au venit în gând patru versuri ale irepetabilului Adrian Păunescu:

Cine are părinţi pe pământ, nu în gând

Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând

Că din toate, cel mai greu e să fii

Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ciprian Porumbescu şi „Trei culori” la Vâlcele

– V-aţi născut la Vâlcele, dar nu sunteţi de-o vârstă cu România Mare, cum susţineţi, sunteţi mai tânăr.

– După ştiinţa mea, Tratatul de la Trianon a fost ratificat pe 4 iunie 1920 şi a intrat în vigoare la 26 iulie 1921, dată la care eu eram deja băiat mare... Oricum, nu naşterea mea era importantă, ci ratificarea şi intrarea în vigoare a Tratatului, care n-a fost deloc un cadou oferit nouă de Puterile Aliate. A fost o bătălie politică cruntă dusă de delegaţia noastră la Conferinţa de pace de la Paris, cu urmări majore pe harta geo-politică a bătrânului continent: apariţia noilor state eliberate din „închisoarea popoarelor”.

– Am plonjat direct în istorie. Ştiu că asta e pasiunea şi, până la urmă, meseria dvs. dar aş zice să revenim puţin la locul naşterii, la prima dvs. tinereţe, la părinţi şi la oamenii care locuiau sau doar treceau prin Vâlcele.

– Vâlcele a fost o oază de românism, de cultură şi tradiţie românească, descrisă ca atare de toţi marii oameni care au adăstat acolo, care au scris, au compus, s-au bucurat de apele minerale şi de clima blândă a zonei. I.G. Bibicescu, fost director al Băncii Naţionale a României, a fost la Vâlcele şapte veri la rând, timp în care a scris o culegere de poveşti, colinde, tradiţii şi obiceiuri ale românilor de-acolo. La Vâlcele au umblat prinţi, regi, revoluţionari paşoptişti, poeţi, compozitori. În 1938 a fost ridicat un monument al lui Ciprian Porumbescu, care a scris cântecul Trei culori inspirat de portul popular cu eşarfă tricoloră văzut la copiii şi femeile din Vâlcele. Monumentul a fost dărâmat în 1940, după Diktatul de la Viena.

– Cum au apărut, totuşi, românii în zonă?

– Nobilul maghiar Mikó a pus bazele staţiunii, avea o vilă lângă izvor unde se întâlnea cu prietenii. Apoi, pentru că le plăcea locul, au adus constructori români din Ţara Bârsei şi din alte locuri din Ardeal să le ridice case, să facă drumuri şi tot ce mai trebuia unei aşezări. Iar constructorii ăştia n-au mai plecat, şi-au făcut şi ei un rost, au întemeiat familii şi-au rămas acolo. Tata era din Podu Oltului, dar s-a cunoscut cu mama la Prejmer, apoi au venit la Vâlcele. Era un loc frumos, lumea nu era rea şi puteai să-ţi faci un rost. Oamenii importanţi care au fost pe-acolo au lăsat urme în mintea şi educaţia localnicilor, a fost o staţiune liberă de presiuni etnice sau politice.

– Ce viitor are staţiunea?

– Nici unul. Are un pronunţat deficit de apă potabilă şi de infrastructură hotelieră. Ar fi nevoie de un investitor cu foarte mulţi bani, de o gândire a zonei în ansamblul ei – asta însemnând refacerea Spitalului, vile pentru cazare, bază de tratament şi câte altele. Nu văd aşa ceva în viitorul apropiat.

– Aţi intrat într-o pleiadă de autori cu cărţi despre Vâlcele.

– Da, am scris două cărţi, una mai de multişor, „Mărturii despre oameni şi locuri din Carpaţi”, şi alta care a apărut la sfârşitul anului trecut, e vorba despre un Studiu monografic al comunei Vâlcele. Mi-a dat Dumnezeu sănătate să pot duce la bun sfârşit încercările astea două. Dar de-acum... om vedea cum va mai fi.

Regi, armată, război, iluzii şi deziluzii

– Cu câţi regi aţi dat mâna?

– Cu unul singur, cu Mihai, dar l-am văzut foarte de-aproape şi pe Carol al II-lea, care în 1938 a fost la Vâlcele, eram în serviciu premilitar, e o amintire plăcută asta, uite şi-o fotografie de-atunci. Ţin minte că tot atunci, la Sf. Gheorghe, o femeie i-a aruncat în maşină regelui un pacheţel cu o scrisoare. A fost nebunie mare, îţi dai seama, şoferul mai să răstoarne maşina, era prin dreptul fabricii de Ţigarete, s-au speriat toţi până să-şi dea seama că nu era un atentat. Pe Mihai l-am cunoscut la Breaza, la şcoala militară, el venea destul de des acolo ca să discute cu mentorul lui, generalul Emil Pălăngeanu. Toţi elevii îl respectau, dar să ştii că niciodată nu ne-a deranjat de la masă, cât era el de Mare Voievod de Alba Iulia. Apoi l-am reîntâlnit – regele Mihai e cu şapte luni mai mic decât mine – la Sf. Gheorghe, în 1998, când a trecut cu trenul şi-a oprit pentru puţin timp în gară. M-am prezentat şi i-am amintit de Şcoala de la Breaza şi de Pălăngeanu. Mi-a spus că-şi aduce aminte şi mi-a întins mâna.

Botezul focului l-am primit la Breaza. Aveam 23 de ani şi, împreună cu ceilalţi 120 de camarazi, am fost mobilizat să împiedicăm retragerea nemţilor pe Valea Prahovei. Tatăl meu, care făcuse patru ani de război în armata chezaro-crăiască, îmi spusese să-mi apăr viaţa, dar să nu ucid alţi oameni, aşteptaţi şi ei acasă de cei dragi. L-am ascultat, n-am omorât pe nimeni în tot războiul şi mă bucur că n-am făcut-o, pentru că n-am remuşcări acum.

– Până unde-aţi fost cu armata?

– Am fost până în Slovacia şi Cehia, la Brno. Peste tot pe unde-am luptat ne-am purtat corect, civilizat, omenos. Trupele româneşti nu s-au comportat răzbunător nici măcar în Ungaria, unde mulţi credeau că vom face ce-a făcut Horthy în Ardeal, după Diktat. N-am fost răzbunători, dimpotrivă, armata română a avut parte de recunoştinţa locuitorilor maghiari. Adevărul e că ne era greu, noi nu eram prieteni nici cu nemţii, dar nici cu ruşii, care erau comunişti-atei şi aveam şi probleme teritoriale cu ei. După întoarcerea armelor am crezut că efortul nostru de război, sacrificiul nostru uman şi material va fi răsplătit. Am scurtat, într-adevăr, războiul cu jumătate de an, lucrul ăsta a fost recunoscut, dar... tot am plătit imense şi nedrepte datorii de război. Istoria e o poveste ciudată, care uneori se repetă. Uite mostre de ciudăţenie: în primul război mondial armata română a anihilat regimul comunist la Budapesta, dar după mai bine de două decenii am ajuns la Budapesta însoţind Armata Roşie... În al doilea război, oastea română a luptat în Est împotriva bolşevismului ateu, dar a revenit în patrie, din Vest, la braţ cu... ateul bolşevic. Ca să nu mai vorbim de uriaşele despăgubiri plătite, după 1918, nobililor maghiari şi, după 1945, ruşilor. Nu poţi să nu observi potrivirile astea cel puţin curioase.

– Aţi luptat şi după 9 mai 1945?

– Da, noi am luptat şi după 9 mai. Ne-am bucurat că ne-ntoarcem acasă, aveam gânduri mari, să dăm jos Guvernul comunist Petru Groza, dar... au intervenit politrucii ruşi, drumul nostru spre ţară a fost întârziat, am ajuns abia în august, pe-o căldură ucigătoare, obosiţi, cu creierele spălate de interminabile şedinţe în care ni se prelucrau avantajele regimului comunist. Eu îmi dorisem o carieră militară, dar văzând în ce hal ajunsese armata, am cerut trecerea în rezervă.

Plumbul „epocii de aur” şi relaţiile cu maghiarii

– Ce-aţi făcut după întoarcerea de pe front?

– Aveam 24 de ani, îţi dai seama, trebuia să-mi fac un rost. Tata avea un micuţ atelier de tâmplărie, dar ăsta era aşa, un hobby, prin urmare m-am încadrat învăţător la şcoala din Vâlcele, apoi am învăţat şi-am primit diploma de profesor de istorie-geografie. Până în 1968, când s-a făcut judeţul Covasna, am fost directorul Şcolii generale din Vâlcele. Apoi am lucrat la judeţ, la Cultură, după care s-a înfiinţat Muzeul judeţean şi m-am angajat acolo, m-am ocupat de renaşterea elementului românesc destul de slab reprezentat în zonă. În 1984, la 63 de ani, am ieşit la pensie, în momentul ăla nu mai era niciun lucrător român la Muzeul nostru. Aşa că, după un timp, beneficiind de dreptul pe care mi-l acorda calitatea de veteran de război, m-am reangajat la Muzeul judeţean, unde am lucrat până la 80 de ani. Nu vreau să mă dau anticomunist, am trăit în epocă şi am avut parte şi de bune, şi de rele, dar comunismul-ateu a făcut mult rău naţiei noastre: generaţia copiilor cu cheia la gât, munca în zadar, de nici unele prin magazine, viaţa fără Paşti, fără Crăciun, fără dreptul de a vorbi, de a scrie ce gândeşti... Ştii foarte bine despre ce vorbesc. E drept, în acelaşi timp, că aveam o oarecare siguranţă a locului de muncă, primeam locuinţă şi asta însemna mult pentru nişte tineri.

– Nene Nicule, ştiţi foarte bine limba maghiară, v-aţi născut în judeţul ăsta, deci aveţi dreptul moral – care „veneticilor” ca mine li se refuză – de a vă spune părerea despre impasul istoric al românilor în relaţiile cu etnicii maghiari din Ardeal.

– Da, ai dreptate, e vorba de-un impas, e ca o fatalitate. Ungurii nu pot uita Trianonul, ei au jurat atunci că nu va trece un secol şi vor reconstrui marele Imperiu al Sf. Ştefan.

– Mai e puţin şi nu prea se-arată, cu toate că încercări se fac.

– Au promis să ducă la Bruxelles oameni şi documente care să arate dreptatea lor, adică faptul că Ardealul a fost dat în custodie României pe 90 de ani. Cum ai da un teren în arendă, carevasăzică. Sigur că asta nu se poate face, dar ei au în gena lor ideea că li s-a furat Ardealul. Adevărul este că secuii şi maghiarii s-au adaptat foarte greu realităţilor din statul român. Trebuie să recunosc, de asemenea, că administraţia românească de după 1918 nu s-a purtat foarte bine cu localnicii maghiari, dar nici cu cei români – la fel s-a întâmplat, de altfel, şi în Basarabia, unde locuitorii ziceau că România e amară, nu e Mare. Un joc de cuvinte care spunea multe despre cum vedeau funcţionarii români Basarabia, un soi de deportare, de surghiun. Şi-atunci, ca să revin la Ardeal, Ferdinand a avut o idee foarte bună, care a mai liniştit apele: a încadrat în Jandarmerie şi Poliţie români cunoscători a trei limbi, oameni care fuseseră instruiţi în armata austro-ungară.

– Ce-ar trebui să învăţăm noi, românii, de la maghiari?

– Tenacitatea şi determinarea cu care luptă pentru drepturile lor. Şi câte ceva din limbajul civilizat din presa lor, la noi e mult prea multă bălăcăreală şi ură.

– Nu citim noi presa lor, cred că şi la ei e la fel.

– Eu mai citesc din când în când, mă mai uit şi la posturile lor de televiziune, să ştii că ei nu au o Antena3 şi asta cred că e foarte bine.

Soluţia? Un conducător providenţial

– Bun, înţeleg că istoria se repetă, la fel de prost sau la fel de bine am dus-o şi între cele două războaie. Care-ar fi soluţia să schimbăm ceva în viaţa noastră?

– Nu ştiu, nu dau eu soluţii, dar să ştii că, într-adevăr, după primul război n-au curs peste tot râuri de lapte şi miere. Erau şi-atunci taxe şi impozite aiurea, era 2 lei o cutie de chibrituri suedeze şi 80 de bani un litru de lapte. Şi n-aveai voie să foloseşti brichete ca să-ţi aprinzi ţigara, plăteai amendă, pentru că suedezii cu chibriturile construiseră şoseaua Braşov – Oradea şi... aveam obligaţii financiare. Bunicii noştri primiseră pământ, dar n-aveau cu ce-l lucra, se îndatorau la bănci şi, fatal, rămâneau datori, băncile le luau casele. Statul i-a ajutat atunci pe ţărani, le-a preluat o parte din datorii, acum ţăranii nu prea mai au datorii, ele s-au mutat la oraş, la muncitorii care-au migrat de la sate. Vreau să spun că istoria se repetă în bună măsură. Oamenii au lefuri şi pensii mici, prea multe taxe şi impozite, aşa că ne putem aştepta la o revoltă. Care nu ştiu cum se va exprima, s-ar putea să fie una paşnică, dar... dacă lucrurile merg la fel în continuare, ceva se va întâmpla.

– Ce-ar trebui să se-ntâmple ca lucrurile să meargă altfel?

– Ar trebui să apară un conducător providenţial. Capitalismul e bun, dar nu ăsta sălbatic, de cumetrie, care sufocă orice iniţiativă. Îmi doresc un conducător care să facă ordine şi să renască speranţa acestui popor. Un om care să ofere o şansă şi băiatului meu, chiar dacă nu mai e foarte tânăr, şi nepotului meu, şi celor doi strănepoţi ai mei. Un patriot ca mareşalul Antonescu, dacă am voie să-i pronunţ numele.

– Aveţi voie să pronunţaţi orice nume, încă mai suntem o ţară liberă.

– Atunci o să-ţi mai spun ceva: eu am o pronunţată educaţie patriotică, însuşită încă de pe vremea regilor noştri. Aşa că te rog să-mi dai voie să fiu convins, în sufletul meu, că tot ce-i românesc nu piere. Şi nici nu va pieri.