Scrisoare deschisă către elevii care au fost la teatru duminică, 2 octombrie.

Măi copii, ce-aţi căutat voi la teatru? Să vedeţi cum începe spectacolul cu o scenă de iubire, sub un cearceaf? Păi nu vedeţi voi scene din astea mai acătării pe net? Trebuie musai să vă înghesuiţi pe scaunele incomode puse unul lângă altul? Sau aţi vrut să auziţi cum sună chicotelile şi râsetele voastre într-o sală de teatru? Păi nu v-a spus nimeni că teatrul este un templu? Mira-m-aş! E un clişeu pe care nu-l scapă niciun profesor de literatură. Şi dacă e templu, ai voie să fluieri – că s-a şi fluierat la spectacolul lui Radu Afrim de la Sfântu Gheorghe – ca la un meci de fotbal? Nu v-a spus bunica la biserică să tăceţi din gură, să vă gândiţi la Doamne-Doamne şi să ascultaţi ce spune nenea preotul? V-a spus?! Şi atunci ce-i cu gălăgia în sala de spectacol...?

Doar aţi împlinit nişte ani, aţi trecut cu brio de grădiniţă, de primele patru-cinci clase, sau chiar şi mai multe. Nu ştiţi că nu se dă replică din public, nu se îndeamnă personajul să facă una sau alta? Şi profesorii de română, unde au fost? V-au gonit la teatru şi ei au rămas acasă, bine mersi? Instrucţie trebuiau să vă facă înainte de a vă da biletele de teatru în mână.

Dragii mei, poate nu ştiţi, dar regizorul al cărui spectacol l-aţi văzut – este un eufemism de-a binelea având în vedere cele întâmplate la reprezentaţia cu „Mai întâi te naşti”, de la Teatrul Andrei Mureşanu din Sfîntu Gheorghe, duminică, 2 octombrie, de la ora 19 –, deci regizorul Radu Afrim este unul dintre cei mai buni în meseria lui în ţara asta, şi a venit aici, la noi în oraş să pună în scenă ceva special pentru noi, că dacă era pentru altcineva se ducea la Craiova, la Petroşani, la Piatra Neamţ, la Brăila... sunt atâtea şi atâtea teatre. El vine aici, lucrează cu minunaţii actori ai Teatrului Andrei Mureşanu, toţi unul şi unul, şi publicul, la prima reprezentaţie a noii stagiuni, cum îi întâmpină? Nechezând când ţi-e lumea mai dragă, clipind din telefoanele mobile pe întuneric, bubuind cu flacoanele de cola sau apă pe jos, foşnind din celofanul bomboanelor sau al chipsurilor, şuşotind în continuu și paralel cu actorii de pe scenă... Nu-i de mirare că n-aţi înţeles textul, cum să înţelegeţi ce spuneau actorii dacă eraţi ocupaţi cu ce nu trebuia! Credeţi-mă, v-ar fi plăcut şi mai mult spectacolul – pentru că ştiu, v-a plăcut, v-am auzit comentariile când ieşeaţi din sală –, cum spuneam, v-ar fi plăcut şi mai mult dacă reduceaţi niţel din zgomotele nelalocul lor la o reprezentaţie de teatru.

Nu sunt critic de teatru, nici din breaslă nu fac parte, dar doresc, totuşi, să închei această scurtă scrisoare deschisă împărtăşind bucuria de a fi văzut acest spectacol. Actorii, fiecare şi toţi laolaltă, şi-au folosit talentul în cea mai mare măsură. Am observat cum, în întuneric fiind, în timp ce acţiunea „se producea” în lumina reflectoarelor, făceau gesturi, grimase, mimici abia sesizabile, dar slujind întreaga reprezentaţie. Niciun moment de respiro pentru public, tot timpul se întâmpla ceva, chiar şi în bezna totală. Un tremurat de deget, o sprânceană ridicată, un fir de pai, o clipire, un suspin, nimic nu a fost la întâmplare, şi toate au clădit firescul întâmplării din poveste. Un decor impecabil, perfect adecvat concepţiei regizorale – parcă spuneam că nu sunt critic de teatru, dar iată că-mi dau, totuşi, cu părerea şi despre cele la care nu mă pricep –, costumele şi machiajul, muzica şi toate efectele sonore au slujit benefic un spectacol la care poţi să râzi şi să ai reacţii mai zgomotoase, dar păstrând măsura şi cu respectul cuvenit preoţilor din templul Thaliei.

Spectator