ACTUALITATE 3 noiembrie 2015

Ioan Tămaș Delavâlcele, omul de dincolo de veșmintele preoțești

de Mirela Cara | 618 vizualizări

Ca și în cazul președinților de stat sau cel al actorilor de cinema, practicanții de religie văd în preoți o persoană intangibilă, înzestrată cu calități care nu le sunt hărăzite oamenilor de rând. Privit ca un intermediar între divinitate și lume, preotul este în accepțiunea multora o persoană superioară, neatinsă de dureri sufletești și capabilă să găsească mereu calea cea dreaptă.

Și totuși, dincolo de lumânări, acatiste și veșminte preoțești trăiește un om, supus propriilor încercări dictate de destin, el însuși încercat de Dumnezeu, măcinat de regrete, boli și tristeți sau ispitit de fel și fel de tentații specifice lumii profane, pe care rareori le recunoaște înaintea lumii.

Nu la fel se întâmplă cu preotul Ioan Tămaș Delavâlcele, care manifestă o remarcabilă deschidere spre oameni, o plăcere de a relata și de a-și împărtăși gândurile, temerile, slăbiciunile, emoțiile și sentimentele, vrând parcă să-i transmită lumii mesajul că omul, indiferent de ocupația sa, rămâne la fel de firav și de neputincios în fața marii voințe providențiale.

Mândru că e maramureșean

Mândru de proveniența sa, preotul Ioan Tămaș Delavâlcele care a ajuns la o vârstă respectabilă păstrează încă nealterate amintirile vremurilor în care era cocon în casa părintească sau tânăr adolescent aflat în căutarea unui rost în viață. Născut în satul Nănești, comuna Bârsana, județul Maramureș, preotul vorbește cu entuziasm despre meleagurile sale natale și despre societatea rurală în care s-a dezvoltat și din care și-a extras cele mai multe învățături, proiectând în fața ochilor ascultătorilor imagini arhaice ale unei lumi care continuă să dăinuie în tot ceea ce face. „Satul nostru are vreo 400 de familii, gospodari fruntași, dar niciodată n-a fost comună pentru că numărul de locuitori e prea mic pentru o comună. Sunt singur la părinți și am făcut școala generală în satul natal. În ’52 când m-am născut eu, în satul meu nu era nici asfalt, nici curent și nici educatoare. Ce să fie educatoare, dacă nu erau nici profesori?”, își amintește slujitorul bisericii, mândru parcă de ascensiunea sa în viață, dincolo de condițiile precare pe care le avea de oferit pe vremea sa locul său de baștină.

Primii fiori ai dragostei, stimul pentru dezvoltarea personală

În pofida tuturor neajunsurilor, tânărul Ioan Tămaș, inteligent și ambițios, a reușit să se autodepășească, atât mânat de propria voință, cât și de dragostea care la vârste fragede mută munții din loc și răstoarnă universuri. „În clasa a IX-a și într-a X-a, eram un elev așa... de la mijloc în jos. Într-a XI-a, îndrăgostindu-mă prima dată de o fată care era cea mai bună din clasă, Mariana Micle, care acum este directoarea Spitalului de Pediatrie din Sighetul Marmației, mi-a spus că trebuie să învăț mai bine. Atunci m-am pus pe treabă și în clasa a XI-a am luat mențiune, iar în clasa a XII-a premiul doi”, își amintește preotul zâmbind.

A devenit preot printr-o chemare a sângelui

Meseria de slujitor al bisericii și-a ales-o mânat parcă de o pornire interioară care ține mai mult de o moștenire genetică decât de o chemare propriu-zisă a divinității. „Dinspre tată, toți erau foarte pragmatici. Tata voia să mă fac inginer silvic în ideea că trăiau bine inginerii silvici, aveau bani. Sau medic veterinar, sau medic uman... era mai pragmatic așa. În neamul mamei, a existat un mitropolit greco-catolic, Ioan Vancea, au existat mari profesori și s-ar spune că un strămoș de-ai noștri, în urmă cu aproape 200 de ani, Ioan Mihailide Apșa, mitropolit greco-catolic, care a scris „Diplome maramureșene”, a primit premiul Academiei cu un an înaintea lui I.L. Caragiale. Deci dinspre mamă toți erau profesori, învățători, oameni din ăștia mai cu sufletul. Știau să cânte toți. Și eu știu să cânt. Ei, și a învins puterea mamei care era foarte credincioasă, așa încât, în 1971, am dat admitere la Facultatea „Andrei Șaguna” din Sibiu, am candidat pe locurile Arhiepiscopiei Clujului și din 22 de locuri am intrat al șaptesprezecelea, cu 8,80”, își amintește preotul.

Munca nu i-a fost străină niciodată

Ca fiecare dintre noi, tânărul Ioan Tămaș și-a trăit viața de student cu bucurii și cu tristeți, muncind din greu atât pentru a-și termina studiile, cât și pentru a-și ajuta părinții în gospodărie. Desprins dintr-o lume critică, în care pregătirea intelectuală nu excludea hărnicia și munca fizică, viitorul preot nu se dădea în lături de la nicio activitate desfășurată în curtea alor săi. „La facultate aveam un program crunt. La ora 5:00 era deșteptarea, de la ora 6:00 la 7:00 era rugăciunea de dimineață, de la 7:00 la 8:00 masa, de la 08:00 la 14:00 ore, de la 16:00 la 18:00 ore de seminar, de la 19:00 la 20:00 la cor, apoi la masă. Inclusiv sâmbăta era asta și nici duminica nu era mai liberă căci mergeam la Sfânta Liturghie la Catedrală. În vacanță eram la muncă. Îl ajutam pe tata la cosit fânul și la toate treburile gospodărești. La noi în sat se spunea așa: „Ăsta da fecior! Și învață, dar și muncește” – iar eu trebuia să fiu așa”, povestește preotul care își amintește că avea o gospodărie foarte mare.

Prima decepție în dragoste

Pe lângă iubirea pentru Dumnezeu, Ioan Tămaș a trăit și povești de iubire – unele mai frumoase, altele mai triste. Pentru fiecare din ele a scris câte o poezie pe care a cuprins-o într-un volum în care parcă a dorit să își împacheteze toate amintirile sufletului. „Când veneam în vacanță de la Sibiu, mă opream la Cluj. Acolo erau foștii mei colegi, fostele mele iubiri – că și eu am avut iubiri ca tot omul în liceu. Nu era problemă de iubire intimă, iar eu ca student la Teologie aveam o anumită conduită. Mă opream pe acolo și multe au fost iubirile mele de atunci”, relatează el. Așa se face că pe când era la seminar a pierdut una dintre primele iubiri care nu l-a mai așteptat și s-a căsătorit cu un medic veterinar. „Pe noi nu ne lăsa atunci să ne însurăm. Trebuia să terminăm. Acolo se făcea carte. Aveam voie să avem o prietenă, dar nu să ne căsătorim”, își amintește preotul.

La un pas de călugărie

Faptul de a-și fi văzut iubita măritată cu altul a fost un episod demoralizator pentru tânărul care era ferm convins că nu-i mai rămâne altceva de făcut decât să se călugărească. „M-am întors înapoi acasă supărat. Era Crăciun și m-am dus la biserică, dar nu m-am mai dus la colindat că eram foarte supărat. A venit atunci pe la noi bunica, mama mamei, și i-am spus că eu mă călugăresc pentru că mi s-o măritat drăguța. Și bunica a zis că nici în batjocură să nu mai zic așa ceva. „Să nu ne faci neamul de râs și nu cumva să se știe prin sat că din neamul tău n-are putere la femei, că la toți din neamul tău le-o plăcut o femeie frumoasă și-un pahar de horincă”, a zis bunica. La noi nu sunt așa mulți călugări, pentru că la noi se crede că un om normal trebuie să se însoare și să facă prunci”, explică preotul reacția de atunci a bunicii lui.

Umilit de Securitate

După absolvire a primit Parohia Giulești, Maramureș. S-a căsătorit și a făcut doi copii. Pe când destinul părea că îi orânduise viața să decurgă într-un ritm normal, o întâmplare i-a dat totul peste cap obligându-l la un alt început. „Cât am fost preot în Maramureș, după cinci ani vechime, am fost la o reciclare la Sibiu. Ajungând acolo, m-am dus cu mai mulți preoți la Păltiniș, la Constantin Noica, unde, pe lângă alte cursuri de filosofie s-au mai ținut și cursuri de meditație transcedentală. Cursanții de acolo erau Pleșu, Șora, Liiceanu, Petru Crețea, Ana Blandiana. Și eram toți trecuți pe-o listă. În 1982, m-a ridicat Securitatea de acasă și nu vreau să-mi mai amintesc. Din cauza meditației transcedentale. M-au chemat la Cluj, m-au pus să-mi dau demisia din parohie și nu am mai putut să mai fiu preot. Am practicat munci grele, fosta soție a divorțat. Securitatea m-a dus la Casa Republicii. Acolo am lucrat la gardul care împrejmuiește Casa Republicii. Făceam muncă fizică. Eram salahor. Trei ani am stat la București”, povestește cu durere preotul Ioan, care pare totuși împăcat cu această experiență. El povestește că a lucrat și la un buncăr antiatomic care se săpa pe atunci pentru Ceaușescu. După ani de chinuri, norocul i-a surâs din nou și a devenit ghid la Căldărușani. Ulterior și-a cunoscut cea de-a doua soție, cu care acum slujește în biserica de la Vâlcele, satul în care se simte împlinit și apreciat de comunitatea pe care încearcă să o povățuiască și să o apropie de Dumnezeu. Interesant în activitatea pe care o desfășoară este că, deși enoriașii sunt majoritar penticostali, preotul ortodox este cel care le transmite învățături bisericești la orele de religie de la școală.

Pregătit pentru lumea de dincolo

În anii petrecuți la Vâlcele a botezat aproape 2.000 de copii și a oficiat nenumărate nunți. Atins acum de boală, preotul privește tot mai des către lumea care se înfățișează dincolo de cea a materiei. Lumea raiului despre care a vorbit ani la rând. Și totuși, păstrându-și slăbiciunile lumești în suflet, el și-a compus și versurile care speră că îi vor fi scrise pe cruce în ziua în care va trece la cele veșnice. „Acum că fac dializă de trei ori pe săptămână, toată lumea mă întreabă dacă sunt pregătit. Și, da! Sunt pregătit. Mi-am scris și versurile care ar trebui puse pe cruce: La căsuța cea de veci / Tot aștept să vină o fată / Că aleile-s pustii / Şi-am intrare separată”, ne spune preotul Ioan, care visează să-l bocească patru mândre la mormânt.

Distribuie articolul:  
|

ACTUALITATE

De acelasi autor

Comentarii: 3

Adaugă comentariu
=Marușca dela Cetatea Albă=, 10 mai 2016
Busuioc la naștere ---------------------------------- text - Vasile Romanciuc /Chișinău muzica - Tamara Darie https://www.youtube.com/watch?v=muOYLjpq-LQ
Trei luni alături de Nicolae Steinhardt | covasnamedia.ro / Observatorul de Covasna, 4 februarie 2016
[...] cum a povestit într-un interviu anterior, părintele Ioan a avut multe necazuri cu Securitatea. Acestea au început în 1976, când, [...]
stelian, 3 noiembrie 2015
Parinte Ion, respect si consideratie! Cat despre versurile ce vor trebui scrise pe un loc determinat, eu zic sa le mai ascunzi inca o bucata de vreme. Mandrele ce vor veni, dupa cate imi inchipui eu, citeste integral
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.