Interviu cu părintele Sebastian Pârvu de la Catedrala Ortodoxă din Sfântu Gheorghe

În ultimii ani, sărbătorile pascale sunt pentru mulţi creştini un prilej de a se ghiftui şi a se veseli până dincolo de limită. Dimensiunea spirituală a celui mai mare eveniment creştin se rezumă pentru cei mai mulţi dintre noi la momentul luării de lumină, gest pe care adesea îl facem din simpla dorinţă de a ne asigura de binele care urmează după îndeplinirea unei îndatoriri sumare faţă de Dumnezeu.

Pentru a readuce în atenţia oamenilor semnificaţia acestei importante sărbători a creştinătăţii, dar mai ales pentru a aduce lumină în minţile şi sufletele oamenilor măcinaţi de căutare şi întrebări, am stat de vorbă cu părintele Sebastian Pârvu de la Catedrala Ortodoxă din Sfântu Gheorghe. Nestingherit de întrebările tendenţioase, incomode şi directe pe care i le-am adresat, părintele a răspuns cu calm şi modestie, aşa cum îi stă bine unui lider spiritual, încercând să contureze cât mai clar ce înseamnă creştinismul şi ce presupune faptul de a fi creştin.

Pentru început, părintele ne-a vorbit despre sărbătorile pascale, subliniind că în spiritualitatea creştin-ortodoxă, relaţia cu Dumnezeu este foarte importantă. Mai ales de Paşti, trebuie să ne gândim la cineva care şi-a dat viaţa pentru noi, ca preţ de răscumpărare. Este vorba despre Fiul lui Dumnezeu cel care se întrupează şi care, potrivit „Crezului”, este şi om adevărat, şi Dumnezeu adevărat. Astfel, Paştele reprezintă în esenţă bucuria Învierii. De aceea este considerată cea mai importantă sărbătoare a creştinătăţii. Părintele Sebastian Pârvu a mai explicat că simbolul sărbătorii este şi motivul pentru care, în Sinodul Ecumenic de la Niceea, din anul 325, s-a hotărât ca data Paştilor să fie stabilită după un calcul, care presupune ca sărbătoarea să aibă loc în prima duminică cu lună plină de după echinocţiul de primăvară. Părintele a precizat că sistemul de calcul este valabil atât pentru biserica creştin-ortodoxă, cât şi pentru cea catolică, diferenţa constând în faptul că la baza calculelor stau calendare diferite.

– Apropo de calendare, de Paşte şi de postul care precedă această sărbătoare, de ce trebuie să postim vineri, dacă după un alt calendar, ziua de azi ar putea fi joi?

– Tot ceea ce este în biserică are o anumită simbolistică. Postim vinerea ca să ne aducem aminte de moartea lui Iisus Hristos, care a murit pe cruce într-o zi de vineri. Postim miercurea pentru că într-o zi de miercuri s-a planificat prinderea şi uciderea lui Iisus. În unele zone, există tradiţia de a posti şi în ziua de luni, în cinstea puterilor îngereşti. Asta nu înseamnă că, dacă posteşti în alte zile, acel post nu este primit la Dumnezeu.

– Şi ce înseamnă de fapt acest post?

– Ca o definiţie şcolărească, postul înseamnă reţinerea de bună voie de la anumite mâncăruri, atât în privinţa originii acestora, cât şi din punctul de vedere al cantităţii. Dar această reţinere alimentară ar trebui dublată de meditaţie, de liniştire şi multă rugăciune. Când facem un anumit lucru nu înseamnă însă că selectăm doar anumite zile în care să facem asta şi că în restul zilelor facem ce ne dorim.

– Atunci de ce am dezvoltat convingerea că trebuie să fim mai buni în preajma unor sărbători mari? Un om care pretinde că a îmbrăţişat iubirea faţă de aproapele său nu ar trebui să îşi demonstreze zilnic această iubire? Osho vedea în creştini nişte credincioşi de duminică, pioşi doar la slujbă şi foarte răi în afara bisericii.

– Este bine să ne ferim de generalităţi. Noi în biserică „milităm” împotriva acestei sintagme de „creştini de duminică”, dar neştiinţa creează probleme. Dacă tu, în calitatea ta de credincios, nu eşti interesat de religia ta şi de trăirea ta ca să avansezi, nu e bine. Dictonul „crede şi nu cerceta!” este unul fals. Oamenii trebuie să cerceteze, nu să creadă ce li se spune. În plus, dictonul respectiv se referă la Toma, căruia Iisus îi spune „Ai văzut şi ai crezut, eşti fericit. Dar cine n-a văzut şi a crezut este mai fericit ca tine”. De aici, ideea că cel care are credinţă nu are nevoie de dovezi raţionale. Acestea de multe ori nu există sau nu sunt necesare. De exemplu, mie nu trebuie să-mi dovedească nimeni că Dumnezeu există, pentru că eu îl simt pe Dumnezeu.

– Dar ce facem cu oamenii care vor să creadă, dar insistă să primească argumente logice şi raţionale? Mie mi s-ar părea normal să pot să-L înţeleg pe Dumnezeu şi pe cale raţională.

– Mulţi oameni de acest gen vorbesc totuşi despre faptul că există ceva ce simt dincolo de raţional. Iar ceea ce încearcă Biserica să arate este că acel ceva este Cineva, o persoană care se descoperă, care bate la uşa sufletului nostru şi ne spune „Eu sunt Dumnezeul tău. Cunoaşte-Mă!”. Asta înseamnă, de exemplu, sărbătoarea Paştelui.

– Dar acest Cineva este cam imperativ şi plin de pretenţii.

– Premisa că dacă nu te rogi, nu posteşti şi nu respecţi cerinţele, nu poţi avea o relaţie cu Dumnezeu nu este corectă. Optica este greşită. Trebuie să vezi altfel: dacă stai de vorbă cu Dumnezeu înseamnă că te vei bucura că poţi să posteşti, că poţi să faci o faptă bună sau să ajuţi pe cineva. În momentul în care suntem conectaţi la Dumnezeu, nu mai vedem ca şi cum totul se face sub imbold imperativ. De altfel, Iisus a modificat ideologia imperativă a „Decalogului”, când a spus „Fericiţi cei curaţi cu inima” şi a desăvârşit legea Vechiului Testament prin Noul Testament.

– Apropo de fericiri, cum este cu „Fericiţi cei săraci cu duhul”?

– Cea mai simplistă explicaţie se referă la modestie. Cei săraci cu duhul sunt cei care sunt modeşti. Nu este o apologie a prostiei. Sărăcia cu duhul este calitatea aceea de a fi modest, de a fi smerit. Să ştii că relaţia ta cu Dumnezeu nu trebuie bazată doar pe a cere. Este important să meditezi şi să te rogi.

– Dar de ce are Dumnezeu nevoie de versuri şi preaslăvire? De ce nu putem să ne rugăm cu cuvintele proprii?

– Omul a simţit nevoia să fie învăţat să se roage. Ucenicii, de exemplu, L-au întrebat pe Iisus cum trebuie să se roage, iar El i-a învăţat rugăciunea „Tatăl nostru”. Unii oameni au nevoie de îndrumare. Pe de altă parte, în momentul în care ne rugăm la biserică, folosim pluralul persoanei I şi încurajăm apropierea oamenilor prin rugăciune. Sunt persoane care spun că au o relaţie deosebită cu Dumnezeu şi asta este foarte bine, dar ar trebui să fie atente să nu devină egoiste. În cazul lor, există raportul eu şi divinitatea. Or, în biserică niciodată nu zicem „eu”, zicem întotdeauna „noi”.

– Aţi spus mai devreme că biserica se bazează pe principiul ascultării, de ce ierarhia bisericească (a lumii materiale) este replicată şi la nivel celest? Avem cete de îngeri care sunt ordonaţi pe ierarhii. De ce într-o lume perfectă este nevoie de o ierarhie, ca cea propusă de Dionisie Areopagitul?

– E nevoie de ierarhie pentru eficienţă. În momentul în care discutăm, potrivit Bibliei, despre crearea Universului descoperim că, prin Cosmos, se înţelege ordine, armonie. Apariţia şi misiunea omului pe Pământ şi în eternitate se bazează pe un plan bine pus la punct, ceea ce nu înseamnă în niciun caz o predestinare care să anuleze liberul arbitru. În Rai nu există însă principiul concurenţei. Sfinţii nu se ceartă între ei pentru recunoaşterea vreunei superiorităţi faţă de alţi sfinţi. În Rai nu există o ierarhizare omenească. Sfinţii sunt categorisiţi de om prin raportare la o calitate care a fost proeminentă în viaţa lui, dar niciun sfânt nu-i e superior altui sfânt.

– Şi în cazul îngerilor?

– Înger înseamnă slujitor, în sensul de fiinţă creată să ajute la o misiune. În cele nouă cete îngereşti, are fiecare câte o misiune. Creştinismul se bazează pe revelaţie. Aşa s-a acceptat şi teoria lui Dionisie Areopagitul despre ierarhizarea îngerilor.

– Şi cum ştim că Areopagitul nu era, de fapt, nebun?

– Biserica se bazează şi pe principiul universalităţii. S-a acceptat în unanimitate că Dionisie Areopagitul a avut o viziune, iar ideea enunţată de el a fost unanim acceptată ca adevăr revelat. În Biserică nu putem să fim numai raţionali pentru că raţiunea nu poate cuprinde infinitul.

– Dacă omul e conceput din Bine şi Lumină, de ce se îndreaptă atât de uşor spre păcat?

– Creştinismul spune că în momentul în care Dumnezeu l-a creat pe om, l-a creat liber. În Rai avea libertate. Avea şi naivitatea copilului, din păcate. În episodul cu Adam şi Eva intervine principiul neascultării. Boala păcatului este moartea. Dumnezeu nu intervine niciodată peste liberul arbitru uman. Dacă vreau ajutorul Lui, I-l cer, dar eu trebuie să îmi asum consecinţele deciziilor mele. De aceea, Paştele este cea mai importantă sărbătoare pentru că este simbolul Învierii şi al renaşterii omului, în sensul că Hristos prezintă antidotul la această tendinţă umană de a alege mai uşor răul.

– Dar de ce ne încearcă Dumnezeu? Dacă tot ne-a creat, nu ştie care ne sunt limitele?

– Ba ştie foarte bine, dar pentru că ne-a dat liberul arbitru, trebuie să ne dovedim credinţa. Trebuie să experimentăm ca să aflăm singuri calea şi consecinţele. Pe de altă parte, tot ceea ce se întâmplă în viaţa noastră este un mesaj. De multe ori oamenii se întreabă „De ce eu?”, în loc să se întrebe „Ce am de învăţat din treaba asta?”. Spiritualitatea ortodoxă spune că în momentul în care rabzi, tu câştigi, dar şi ceilalţi. Noi luptăm foarte mult împotriva individualismului.

– Atunci n-ar fi greşit să spunem despre creştinism că este rezultatul unei munci de echipă. Dacă tot vorbim de Înviere, ce era azi creştinismul fără apostoli sau fără Iuda?

– Dar biserica nu are o problemă cu Iuda.

– L-a iertat Biserica pe Iuda în spiritul iertării lui Hristos?

– Noi pe Iuda îl judecăm prin comparaţie cu Apostolul Petru. Avea şansa ca, după ce L-a vândut pe Iisus, să meargă să îşi recunoască greşeala. Dar el a făcut pasul doar pe jumătate.

– Dar s-a căit în felul lui.

– Da, dar nu s-a dus la ucenici, cum a făcut Petru.

– Dar Petru doar s-a dezis de Iisus într-o conjunctură. Fapta lui Iuda a fost mârşavă.

– Aici suntem pe punctul de a cădea într-o capcană. Aceea de a ierarhiza păcatul. Păcatul este ceva ce se interpune între om şi Dumnezeu. Prin urmare, un păcat este un păcat şi nu poate fi socotit mai mare sau mai mic. Din punct de vedere sufletesc, este acelaşi lucru pentru că este un rău săvârşit.

– Vorbind despre Hristos şi învăţătura lui, mi-am amintit de politica întoarcerii celuilalt obraz. Nu cumva este şi o doză de perfidie în această politică? Adică, răsplătindu-l cu bine pe cel care ţi-a făcut rău, nu îl faci să aibă mustrări de conştiinţă – dacă acesta are conştiinţă, desigur – care îl dor mai tare decât l-ar durea răzbunarea?

– Dacă plecăm de la premisa că cel care a făcut răul este o persoană cu conştiinţă măcar matematic trebuie să acceptăm ideea că acel om se poate schimba, că poate să renască prin gestul tău şi prin puterea exemplului. Iisus ne cere să îi determinăm pe oameni să se schimbe ca să îl bucurăm pe Dumnezeu. Deci eu nu fac asta dintr-o inerţie spirituală, ci ca să obţin un efect pozitiv. Măsura cu care trebuie să lucrăm este măsura spiritualităţii. Logica omenească nu trebuie aplicată la cele dumnezeieşti. Trebuie să ţinem puţin cont şi de momentul în care a predicat Iisus. El a schimbat legea Talionului care se baza pe principiul „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”.

– Dar Creatorul omniscient nu a ştiut de la început cum funcţionează lucrurile la nivel uman? De ce a lăsat omenirea să orbecăie mii de ani prin bezna răzbunării şi apoi şi-a sacrificat Fiul ca să arate cum merg lucrurile de fapt?

– Cred că e o capcană şi aici, în sensul că omul nu îşi pune adevăratele întrebări. Poate ar trebui ca omul să se întrebe care este misiunea lui în Univers şi ce are de făcut ca să se realizeze din punct de vedere duhovnicesc. Ca omul să fie cu adevărat liber, trebuia să cadă. În momentul în care a creat Universul, Dumnezeu a vrut să fie corect şi să dea egalitate de şanse tuturor. Şansa egală de a învăţa din experienţă. Au fost şi îngeri care au căzut.

– Totuşi Dumnezeu nu oferă o egalitate de şanse şi pentru femei. În biserică există un misoginism evident. Femeia nu are dreptul să fie preot, nu se poate ruga la Muntele Athos etc. Acestea sunt discriminări care pe mine ca femeie mă îndepărtează de religie.

– În biserică femeia are o imagine pozitivă, prin Fecioara Maria, cea care L-a născut pe Iisus, fără de bărbat. Mai mult, în momentul răstignirii, femeile sunt cele care îl urmează pe Iisus.

– Dar ce-i putem spune unui copil care ne întreabă cine L-a făcut pe Dumnezeu Tatăl?

– Unui copil este foarte greu să îi explici ce e cu Dumnezeu. Soluţia este să aştepţi să crească şi să îl ajuţi să înţeleagă mai târziu. Omul nu poate să răspundă la toate întrebările. Asta este clar. Însă trebuie să se ferească de fiecare dată de abordări simpliste, chiar dacă Dumnezeu se găseşte în simplitatea inimii.

– Se spune despre copiii concepuţi în post că nu primesc binecuvântarea lui Dumnezeu. E adevărat?

– E bine să ne ferim de răspunsuri simple. Înaintea unui mare eveniment spiritual trebuie să te pregăteşti. Adică să ai o aplecare spre latura spirituală, spre meditaţie şi rugăciune. Este vorba de un mai mare accent pe suflet pentru controlul trupului, nu în detrimentul acestuia. De aceea se recomandă o curăţire trupească din toate punctele de vedere. Însă nu avem cum să spunem că acel copil conceput în post va fi proscris, pentru că nu putem pătrunde înţelepciunea lui Dumnezeu.

– Sunt voci care spun că omul devine mai liber prin manifestarea sexualităţii, iar Biserica interzice sexul pentru că în felul acesta omul e mai uşor de manipulat. Ce credeţi despre asta?

– Pentru Biserică, sexul trebuie să fie dragoste şi procreere, nu doar plăcere carnală. Asta condamnă Biserica. Dar mai ales libertinajul sexual.

– Există printre oameni convingerea că dacă mor în Săptămâna Mare ajung în Rai. Aşa e?

– Nu poţi să îţi programezi moartea. Mai important este să ai o viaţă pe care să o trăieşti cum se cuvine, căci nu putem primi garanţii.

– Dacă nu s-ar teme de moarte, oamenii ar mai crede în Dumnezeu?

– Da! Dacă L-ar cunoaşte, da.

– Trebuie să ne fie frică sau să-L iubim pe Dumnezeu?

– Trebuie să-L iubim. Categoric. Şi să-L respectăm. Dar, ca să poţi să-L iubeşti, trebuie să Îl cunoşti, căci nu poţi iubi pe cineva pe care nu cunoşti.

– Dacă apostolii lui Hristos erau intelectuali, credeţi că le-ar fi fost la fel de uşor să accepte noua doctrină?

– Da. Dovada este Sfântul Ioan Gură de Aur, dar mai sunt şi Sfântul Vasile cel Mare, Grigore de Nisa şi mulţi alţii, care au îmbrăţişat cu uşurinţă doctrina.

– Cum ajutaţi oamenii care se declară creştini, dar îşi aranjează icoanele în stil feng-shui sau cred în reîncarnare?

– Prin comunicare. Superficialitatea este cea care duce la sincretism.

– Dacă v-aţi întâlni cu Dumnezeu şi nu aţi avea posibilitatea să-i adresaţi decât o întrebare, care ar fi aceea?

– Dar eu mă întâlnesc zilnic cu Dumnezeu.

– De acord, dar aş vrea să vă gândiţi la un scenariu ipotetic în care l-aţi avea întrupat în faţa ochilor.

– Cred că n-aş avea ce să-l întreb. Pentru că ortodoxia, aşa cum o cunosc eu, oferă toate răspunsurile pe care le-ar avea un om.