Interviu cu Monica Opra, protagonista spectacolului „La Belle Musique Française”

Îndrăgostită de orașul în care trăiește, de oameni, de artă și de muzică, înainte de a fi un talent uimitor, Monica Opra este un om de o modestie remarcabilă, căruia nu-i place să fie promovat prin cuvinte pompoase și care a ales să le dăruiască oamenilor bucurie și emoție prin vocea lui cuceritoare.

Cel mai recent, publicul a aplaudat-o frenetic în timpul Zilelor Sfântu Gheorghe, când a ridicat sala în picioare și a impresionat auditoriul până la lacrimi. Cei care vor să o revadă şi să o audă din nou o vor putea face miercuri, 27 mai, când va fi reluat spectacolul „La Belle Musique Française”, iar cei ce încă nu au auzit-o cântând merită să profite de șansa de a o descoperi.

Am stat de vorbă cu profesoara de muzică Monica Opra din curiozitatea de a afla ce fel de om se ascunde în spatele talentului cu care tocmai și-a uimit urbea și mi-a făcut plăcere să descopăr un munte de sensibilitate și de simplitate înțeleaptă.

– Te rog să ne vorbești puțin despre pasiunea pe care o ai pentru muzică. Cum ai descoperit-o și cum ai ales să mergi pe drumul ăsta care nu cred că este chiar un drum lin?

– De la 5 ani mi-am dorit să cânt. În casă la noi se asculta mereu muzică. Aveam un pick-up, tata e foarte pasionat de muzică. Deși e profesor de sport, a fost mereu pasionat. A cântat la saxofon – la orice cânta. Nu bine, dar cânta. Ascultam mereu muzică. Pe vremea lui Ceaușescu, când alții nu știu ce ascultau, noi ascultam Abba, Pink Floyd, Edith Piaf... aveam o colecție enormă, un perete întreg și de benzi de magnetofon. Noi așa am crescut – și eu, și soră-mea – în atmosfera asta. Și mama e atrasă de muzică. Ea ascultă foarte multă muzică și merge la multe concerte. Ea este însă un mic critic. Pentru mine, ea e publicul.

– Și îți spune sincer și obiectiv ce părere are sau simți subiectivismul matern?

– Nu, în niciun caz. Ea chiar e publicul, cel pe care trebuie să-l cucerești.

– E greu să cucerești publicul? Care e cea mai mare teamă a ta în confruntarea cu oamenii?

– Niciodată nu mi-a fost teamă în confruntarea cu oamenii. De aceea am zis mereu că mie nu îmi plac concursurile. Mie îmi place să mă pui în fața omului, să mă uit în ochii lui și să îi pun sufletul meu pe tavă. Eu de zece ani cânt la diferite evenimente care nu se desfășoară într-o sală de teatru, unde nu vezi publicul. Cânt la evenimente unde văd publicul cu toate privirile ațintite pe mine. Văd cum se uită, văd cum ascultă, îl văd cum plânge, îl simt.

– Cum îți selectezi repertoriul?

– Singură îmi aleg piesele, dar gândindu-mă la public. Textul a contat mereu pentru mine. De aceea nu am terminat canto. Am eu o problemă că textul niciodată nu se evidențiază în operă. Vezi o primadonă care probabil cântă excelent, bănuiești ce vrea să-ți spună din jocul ei, dar nu înțelegi ce vrea să-ți spună, de fapt. Pentru mine a contat mereu textul. Eu îi cânt omului, dar în același timp îi și spun.

– Nu te simți vulnerabilă când îți pui sufletul pe tavă pentru atât de mulți oameni?

– Nu, pentru că primesc înapoi.

– Dar ce pot ei să-ți ofere?

– Energie pozitivă, un fel de scânteie. Este un schimb. Dau, și primesc înapoi înzecit. De exemplu, când începe un eveniment simt cum se construiește o energie, văd cum privirile se luminează, după care văd ochi cu lacrimi la un moment dat, când intrăm într-un repertoriu mai finuț, mai de suflet, iar dimineața vine omul de rând, îmi prinde mâna și îmi mulțumește uitându-se cu recunoștință în ochii mei și spunându-mi: „Îi mulțumesc lui Dumnezeu că există oameni ca tine”. Păi, asta nu e înzecit?

– Am o curiozitate legată de oamenii talentați, mai ales cei care activează în domeniul artistic. Am observat la ei o modestie inexplicabilă care pe noi, cei lipsiți de talent, ne cam miră și ne contrariază. Există ceva în omul înzestrat care nu îi permite să își conștientizeze propria valoare? Tu, de exemplu, îți dai seama de valoarea ta?

– Dar nu-mi place cuvântul „valoare”! Și nu-mi place că zici că tu ești netalentată. Eu, lucrând cu copiii, îi descopăr și le scot la iveală talente pe care nu le-am remarcat de la început. Cum să spui că nu ești talentată? Tu ești talentată la scris. Fiecare are un talent. Cât ești de valoroasă?! Hai să ne măsurăm! Asta nu îmi place.

– Atunci cu ce ai înlocui termenul de „valoare” ca să sune mai bine pentru tine?

– Eu cunosc foarte mulți oameni în domeniul meu pe care îi consider mult mai talentați decât mine și la care mă uit cu o admirație și un respect greu de exprimat în cuvinte. Uite, eu pe Luiza Zan o socotesc o valoare.

– Și tu de ce n-ai fi? Ție ce-ți lipsește?

– Nu știu. Eu am zis că toată viața poți să-nveți. Eu încă mai învăț și îmi doresc să învăț. Ar fi bine să am și timp pentru asta.

– Care a fost momentul cel mai emoționant din cariera ta muzicală de până acum pe care ți-l amintești de pe scenă?

– Un moment cu adevărat emoționant, de fapt greu pentru mine, apropo de viața artistică, l-am trăit în urmă cu opt ani, într-o zi de sâmbătă. Atunci a murit bunicul meu la care am ținut foarte mult și care m-a crescut. Eu trebuia să cânt la o nuntă. În acea zi de sâmbătă s-au întâmplat două evenimente diferite: a murit bunicul meu și s-a născut fetița surorii mele. Eu trebuia să cânt seara, iar piesa cu care începeam era cea de la Holograf, „Vine o zi”, care are un text în care se vorbește chiar despre cum un copil se naște acum și altcineva se stinge. Nu am putut să cânt melodia până la capăt. Am început să plâng. Dar la refren am reușit să intru.

– Dar unii artiști consacrați vorbesc despre asumare și despre forța de a face faptul artistic dincolo de tot ce simți și de dramele din viața ta. Cum reușești psihologic să te controlezi?

– Așa e. Trebuie s-o faci. Eu am cântat chiar și când eram pe perfuzii. Eu am un repertoriu foarte vast. Nu are cine să cânte în locul meu. Eu cânt de la muzică populară, maghiară și românească, la pop, rock, disco, jazz, eu am de toate în repertoriu.

– Dar preferința ta care ar fi?

– Uite, spectacolul „La Belle Musique Française” mi-a dat ocazia să-mi descopăr latura aceasta de franțuzoaică. Mai știi? Poate am fost o franțuzoaică într-o altă viață căci îmi place foarte mult. Lara Fabian îmi place enorm. Îmi place stilul ei, îmi place emoția pe care o transmite.

– Pentru că ai adus vorba de spectacolul acesta, aș vrea să îți mărturisesc că vocea ta a fost un fel de revelație pentru mine. Eu am fost una dintre persoanele care au lăcrimat ascultându-te. Am simțit atunci și simt și acum că oamenii care nu te cunosc și nu te ascultă sunt păgubiți. Dar aș vrea să îmi spui cum ai simțit tu acest spectacol.

– Am avut foarte mari emoții înainte de acest spectacol. În spatele oricărui spectacol este o muncă uriașă. Pentru noi toți a fost o provocare. Sunt piese care au fost orchestrate pentru prima oară în felul acesta. Noi am făcut partiturile. Nu le-am luat de la nimeni de-a gata. A fost o premieră pentru noi toți.

– Ce mesaj le transmiți oamenilor care și-au cumpărat bilete pentru spectacolul „La Belle Musique Française”, din seara de 27 mai?

– Că îi aștept cu mare drag, că eu și toată echipa mea vom face tot ce ne stă în putință să bucurăm pe toată lumea. Iar eu promit că îmi voi pune sufletul pe tavă și sper să mă ajute Dumnezeu să fac ce mi-am propus. În orice caz, vom aduce pentru a doua oară atmosfera pariziană de odinioară pe scena mare a Teatrului.