ACTUALITATE 30 august 2015

„Fiecare trebuie să-și păstreze identitatea, s-o cultive, indiferent că este maghiar sau altceva”

de Mirela Cara | 102 vizualizări

Ion Ciurea_1

Interviul cu poetul și publicistul de origine covăsneană Ion Ciurea

Profesor universitar, doctor în filosofie, publicist și poet, Ion Ciurea s-a născut la Covasna, în anul 1940. Școala primară a făcut-o în localitatea natală, apoi a urmat cursurile Liceului Teoretic Sighișoara și, mai departe, pe cele ale Facultății de Istorie-Filosofie din cadrul Universității Babeș Bolyai din Cluj-Napoca.

Până în 1980 a lucrat ca profesor de filosofie la Institutul Politehnic din Cluj-Napoca, însă neplăcerile pe care era obligat să le îndure în timpul regimului comunist l-au determinat să părăsească țara pentru a se stabili în Germania, în ciuda faptului că se simțea foarte legat de meleagurile natale. Deși nu a anticipat plecarea și a mers peste graniță fără să cunoască limba țării în care se ducea și fără să aibă o meserie căutată care să îi faciliteze integrarea în statul adoptiv, Ion Ciurea a reușit curând să își croiască un nou drum în viață. Până în 2003, el a lucrat ca jurnalist-redactor principal la postul internațional de radio Deutsche Welle, dar a și reușit să scrie un număr impresionant de articole consacrate realităților din România, cu accente speciale pe relațiile interetnice, în mod deosebit cele din ținuturile natale.

După 1989, a revenit frecvent în România, unde a participat la manifestări științifice, culturale și civice din județele Covasna și Harghita, demonstrând în continuare că nimic din ce a trăit dincolo de granițe nu l-a putut determina să uite cine este și unde îi sunt rădăcinile. Întâlnindu-l la sărbătoarea limbii române, l-am abordat pentru o discuție din care am aflat puncte de vedere foarte interesante.

– V-am auzit acum câteva minute vorbind cu patos despre România, țară despre care spuneți în cel mai recent volum de poezii pe care l-ați lansat, că vă doare și vreau să vă întreb de ce ați plecat totuși de aici?

– Se întâmpla în 1980. Era un alt regim, pe care voi, mai tinerii, nu-l cunoașteți. Eram profesor și predam discipline de științe sociale, politologie într-un cuvânt, și a preda noțiuni cum ar fi libertatea, demnitatea umană și să constați pe zi ce trece că idealurile tale de tinerețe nu mai corespund realității devine frustrant. Efectiv, în acel 1980, urma să fac o călătorie în străinătate și, deși fusesem plecat cu doi ani înainte, și cu patru ani înainte, și am venit înapoi de fiecare dată fără nicio problemă, de data asta nu mi s-a dat voie cu soția și fiul meu. Știam că, prin pile și intervenții se putea rezolva orice, dar mi s-a părut nedemn după atâta timp să apelez la așa ceva.

– Și cum a fost pentru dumneavoastră despărțirea de oamenii dragi și transferul într-o altă lume?

– Despărțirea a fost de pe-o zi pe alta. Eu n-am fost pregătit. Cine vrea să facă pasul pe care l-am făcut eu se pregătește în domeniul limbii și are o profesie competitivă. Eu n-am avut nimic din toate astea, ci doar o răbufnire de moment, o revoltă față de disocierea noțiunilor predate față de realitatea trăită. Trecând granița, am spus „Înapoi nu mă mai întorc!” și a fost un salt în gol, ratând și cariera soției mele, care era profesor universitar. Eu însumi eram profesor universitar și pur și simplu am plecat.

– Și totuși ați rămas aici, sufletește vorbind, pentru că, în ciuda frustrărilor despre care vorbiți, în ciuda nedreptăților pe care le-ați îndurat, continuați să fiți legat de România, de limba română, de valorile românești. Cum se explică asta?

– Dacă cineva mi-ar fi spus cu o lună înainte, când mi s-a refuzat ieșirea din țară așa cum am pregătit-o eu, că voi rămâne dincolo, aș fi spus că e nebun. Eu am fost atât de legat și mă simt atât de legat de plaiurile natale, de România și de tot ce este românesc, încât e cumva de neexplicat faptul că am plecat. Și totuși, am făcut pasul, dar am rămas permanent legat sufletește de locurile natale.

– Dar realitatea pe care o trăim în prezent nu vă poate determina să vă întoarceți?

– Nu e posibil. Eu acum am numai cetățenie germană. Ar fi multe complicații legate de formalități și de alte chestiuni de acest gen, dar eu sunt prezent aici. Vara vin și petrec timpul aici. Am o casă de vacanță. Casa părintească există, dar am cedat-o fraților mei și eu am construit o casă de vacanță pentru fiul meu care este medic în Anglia și care vine la rândul lui cu plăcere aici. Am vrut să nu piardă nici el legătura cu țara.

– În contextul enunțat de dumneavoastră acum, vreau să vă întreb un lucru foarte sensibil pentru zona în care locuim. Sunt voci care le cer foarte frecvent maghiarilor să se simtă români cumva, în sensul de asumare a cetățeniei. Prin comparație cu ei, dumneavoastră vă simțiți german în vreun fel?

– Eu vreau să vă răspund la prima parte a întrebării. Maghiarii din România trebuie să fie cetățeni români, dar cu etnia respectată, cultivată și profesată cu toată deschiderea și cu toată inima. Și faptul că eu m-am apropiat de asociațiile culturale de aici a pornit de la ideea că nu se face o politică antimaghiară. N-aș putea! Nu m-aș putea privi în oglindă să știu că un consătean de-ai mei, de altă limbă, de altă etnie este ostracizat. Nu! Fiecare trebuie să-și păstreze identitatea, s-o cultive, indiferent că este maghiar sau altceva. Principalul este să se respecte legile statului român și împreună să conlucreze la binele și la înflorirea acestei țări și regiuni. Nu prin separatisme sau alte lucruri de genul acesta. Pledoaria mea este pentru înțelegea rostului oamenilor acestor locuri aici, acum și în viitor. Și, dacă se face referire la trecut, trebuie să se aleagă doar pietrele de temelie care să poată fi folosite pentru durarea unui viitor împreună.

– Aș vrea să vă mai întreb ceva, la fel de delicat. De ce ne doare pe noi, românii, sintagma Ținutul Secuiesc, dacă este totuși o realitate socială care există acum și aici?

– Nu că doare... Doare ce? De pildă, mergând spre Izvorul Mureșului, am trecut prin localități unde, din păcate, nu era arborat decât așa-zisul steag al Ținutului Secuiesc. Or, după câte știu eu, în legislația recent ajustată, există dispoziții clare care spun că se poate arbora steagul Uniunii Europene, steagul Ținutului Secuiesc, dar trebuie să fie și steagul românesc. Și nu era. Inclusiv în centrul orașului Miercurea Ciuc, am văzut cu stupoare că era doar un mare steag al Ținutului Secuiesc.

– Și cum traduceți dumneavoastră acest lucru?

– Traduc prin lipsa de înțelepciune a liderilor etniei maghiare, care trebuie să știe că nu prin provocări din astea mărunte trebuie acționat, pentru că astea nu aduc mari lucruri, ci numai suspiciuni și animozități, iar încrederea într-o viață comună este afectată și e păcat.

– Dar cum se vede povestea din afară?

– Din afară se vede foarte clar că ne integrăm într-o Europă comună. Dacă ne facem garduri, ziduri, șanțuri și alte elemente care ne despart, nu facem decât să revenim la epoci revolute, la perioade care ar trebui uitate în istoria trecută. Trebuie respectate sensibilitățile și de-o parte, și de cealaltă.

– Fiindcă ne-am întâlnit azi, cu acest prilej de sărbătoare a limbii române, vă întreb: care sunt pericolele la care se expune astăzi limba română, dar mai cu seamă identitatea de român?

– Depinde numai de noi, de locuitorii și de vorbitorii de limba română. În măsura în care  trei sau cinci milioane de români au plecat și se vor integra acolo – și categoric românul este foarte moale în ce privește respectarea unei proprii identități – ei mă tem că sunt pierduți pentru România și pentru simțirea românească.

– Românii au uitat să mai fie români, au pierdut sentimentul de naționalitate, sunt prea săraci ca să se mai gândească la noțiuni abstracte de tip patriotism?

– După anii de regim totalitar comunist, ieșirea în libertate n-a fost corect administrată. N-au fost nici lideri de opinie, nici conducători de instituții centrale, fundamentale, care să dea o măsură și un model al integrării. S-a mers pe un câștig facil, imediat, pe o integrare facilă în ceva de supraviețuire și nu într-un proiect de țară care să însemne, de fapt, o mobilizare generală, cu păstrarea și dezvoltarea locurilor de muncă pentru românii de aici și pentru ceilalți, pentru toți locuitorii țării ăsteia. Acesta a fost un mare deficit și cred că este marea durere a fiecăruia care conștientizează ce se întâmplă cu România.

– Trecând într-un alt registru, aș vrea să vă întreb dacă scrieți poezie numai în română sau și în germană.

– Eu am pășit în lumea germană la 40 de ani și este o limbă grea care nu poate fi dezvoltată în poezie. În Franța cred că aș fi scris poezie în limba franceză, dar a scrie poezie în germană presupune a suge limba de la pieptul mamei și a putea să jonglezi cu termenii.

– Atunci vă rog să-mi spuneți ce înseamnă pentru dumneavoastră să scrieți poezie în limba română.

– Înseamnă să-mi descarc și să-mi deschid sufletul pentru mine în primul rând. N-am scris poezie să fie publicată, dar am fost îndrumat să public cele șapte volume care sunt pe piață până acum.

Distribuie articolul:  
|

ACTUALITATE

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.