Interviu EXCLUSIV cu Ştefan Bănică jr. după concertul de duminică seara de la Sfântu Gheorghe

Ultima seară a Zilelor Sfântu Gheorghe l-a adus în fața publicului din orașul nostru pe unul dintre cei mai îndrăgiți artiști din România, nimeni altul decât celebrul Ștefan Bănică Jr. Socotit un idol al femeilor, atât pe considerentul calităților fizice pe care acestea le apreciază la artist, cât și pentru că muzica pe care o compune este iubită de un număr mare de doamne și domnișoare, Bănică Jr. se bucură de atenția publicului, așa cum doar un profesionist știe și poate să o facă. Succesul incredibil pe care îl are a devenit chiar sursă de umor și glume pentru cei care, cu admirație și malițiozitate, își exprimă mirarea față de faptul că an de an, Sala Palatului din București este plină în fiecare din cele patru, cinci seri în care sunt programate concertele de Crăciun ale artistului.

La finalul show-ului susținut la Sfântu Gheorghe, am purtat cu artistul o discuție de câteva minute, timp suficient pentru a afla câteva aspecte interesante despre ceea ce face și despre cum se vede viața din perspectiva unui profesionist. Am aflat că, înainte de toate, responsabilitatea și motivația sunt lucrurile care prevalează, însă restul îl descoperiți citind dialogul pe care l-am purtat în exclusivitate cu Ștefan Bănică Jr.

– În general, ca jurnalist, când ai de-a face cu o personalitate sau cu o vedetă, cum este și cazul dumneavoastră, marea dramă cu care te confrunți este să cauți să îi adresezi întrebări pe care nimeni nu i le-a mai pus înaintea ta. De aceea, eu am să vă întreb simplu, pentru început: cum e să fii Ștefan Bănică?

– Cred că întrebarea cea mai potrivită ar fi: cum e să devii Ștefan Bănică? Pentru că Ștefan Bănică a existat înaintea mea. Este vorba de tatăl meu, iar eu a trebuit să devin Ștefan Bănică Junior – lucru deloc ușor, dar inconștiența vârstei și-a spus cuvântul atunci, în sensul bun, pentru că mi-am ascultat instinctul și mi-am văzut de drumul meu, lăsând inconștient la o parte apăsarea uriașă pe care o purta acest nume. În cazul meu, cred că a deveni Ștefan Bănică s-a datorat în primul rând respectului și dragostei față de profesia mea și, implicit, respectului față de public și față de mine însumi. Am refuzat de fiecare dată să fac lucruri despre care am crezut că sunt compromisuri în cariera mea, indiferent de preț.

– Ce înseamnă pentru dumneavoastră compromis?

– Contexte în care nu m-aș regăsi, lucruri de o categorie ușoară sau de o categorie superficială, emisiuni superficiale, interviuri superficiale, în care mă întrebi ce culoare îmi place și dacă mănânc crenvurști dimineața.

– Atât acum, cât și în alte interviuri, ați vorbit mult despre tatăl dumneavoastră. V-am auzit spunând așa: „eu de la tata am învățat să nu trișez pe scenă”. Ce înseamnă să trișezi pe scenă?

– Adică să nu duci lucrurile până la capăt. Adică să alegi cele mai ușoare soluții. Uneori, soluțiile ușoare pot fi cele adevărate, dar nu tot timpul. Asta nu înseamnă să împingi ca Sisif și că, dacă depui eforturi înseamnă că și reușești. Nu, în niciun caz. Ca în orice profesie trebuie să știi despre ce e vorba, să intuiești despre ce e vorba și să fii dedicat 100%. Asta înseamnă să nu trișezi. Poți să ai o zi mai bună, poți să ai o zi mai puțin bună, dar profesionistul întotdeauna e la un nivel înalt.

– Apropo de zile bune și zile rele, mă uit mereu la artiștii ca dumneavoastră și mă întreb: „Dar oamenii ăștia nu se trezesc niciodată cu lipsă de chef? Nu-și spun niciodată că n-au chef de un concert sau un spectacol pe care îl au programat?”

– Știu, dar asta ți-o asumi. Tatăl meu a jucat comedie cu bunicul meu mort pe masă. Eu am jucat comedie cu tata mort pe masă și lumea râdea cu lacrimi. Sufletul meu plângea, dar... E vorba de asumare. Îți asumi de la bun început. Cel puțin așa cred. Acum, depinde. Eu am preluat mentalitatea actorului vechi, a unei categorii de actori care crede că actorul nu vine la teatru doar atunci când moare, iar lucrurile astea implică riscuri și în viața personală, și în sănătatea ta, dar pe care ți le asumi Nu e o meserie de moment. E o meserie de durată. E o profesie de acumulare permanentă și atunci cred că așa cum o respecți, așa te respectă și ea pe tine.

– Vi se întâmplă vreodată să mergeți acasă și să vă puneți un CD cu muzica dumneavoastră sau vi se pare un gest de orgoliu exagerat?

– În general ascult CD-urile cu mine ca să văd unde am greșit.

– Știți cum e, oamenii se duc acasă și își spun „parcă aș asculta Michael Bolton” sau orice altceva. Dar, când ești artist, poți să zici: „mi-aș asculta propria muzică”?

– Foarte rar. În general, nu eu. Uneori îmi place să ascult rezultatul unei sesiuni de creație sau a muncii mele, dar se întâmplă rar. În general, când asculți, o faci pentru a construi, pentru a merge mai departe. Cel mai grav e să trăiești din trecut. Adică trecutul te poate ajuta doar pentru concluzii. Dar nici viitorul nu mă ajută cu nimic, nici trecutul. Trăiesc în prezent. Clipa de față e singura care contează.

– Dacă e să mă întrebați pe mine, eu am senzația că dumneavoastră trăiți într-un prezent etern. De ce vă spun asta? Pentru că aveți o serie de melodii pe care le ascultăm de niște ani, pe care le-am auzit și în această seară pe scena de la Sfântu Gheorghe și care continuă să aibă succes la public. Și mi se mai pare că sunteți unul dintre puținii artiști care și-au creat cu adevărat un stil, prin asta înțelegând nu doar stilul muzical, ci și atitudinea, vestimentația și toate elementele care vă dau identitatea de artist. Cum v-a venit ideea acestui stil?

– Nu mi-a venit ideea. Muzica la mine, chiar dacă mi-a plăcut din copilărie, a fost un hobby care s-a transformat într-o profesie datorită lipsei filmului. Pentru cei care nu știu sau care sunt prea tineri să știe, eu am debutat în film, nu în muzică. Eu am făcut filme de lung metraj, care, după revoluție, s-au împuținat ca număr în producțiile cinematografice românești, dar am rămas cu gustul marelui public pe care nu-l pot avea în rândul publicului de teatru, indiferent cât de mult iubesc teatrul. La teatru, sunt săli de 400-500 de locuri. Și atunci, muzica a venit ca o alternativă de a te întâlni din nou cu marele public. Faptul că discurile mele sunt discuri de cantautor contează.

– Vă întrerup aici, pentru că ați atins un punct în care îmi doream să vă aduc. Este vorba despre versurile din cântecele dumneavoastră. În afară de umorul care se regăsește în multe dintre ele, din perspectiva femeii, am observat că Veta strică chiuveta, că Bubulina e gospodina și tot așa. Mi se pare mie sau acestea sunt niște tente de misoginism?

– Mi s-a mai spus (zâmbește). Dar în același timp, dacă asculți „Te iubesc femeie”, care este o combinație între umor și sensibilitate descoperi altceva. Acela este pentru mine poate cel mai clar cântec de dragoste pe care l-am scris vreodată, pentru că exprimă un punct de vedere așa cum e și viața: cu umor, cu melancolie ori cu tristețe, dar întotdeauna ești lângă mine. Indiferent de cum ești, indiferent că mă bați la cap, că mă cicălești, dar cu bune și cu rele, trăgând linie iese pe plus.

– Deci nu avem de-a face cu un Ștefan Bănică misogin.

– Nu, nu! Dar îmi place să tachinez. Asta mi-a plăcut întotdeauna.

– Aș mai avea o ultimă întrebare. V-am auzit spunând așa: „mie îmi place să mă uit la ceilalți artiști, să urmăresc ce fac, să aflu cum gândesc și să învăț de la ei”. Un om ajuns la acest nivel în carieră, care se bucură de un succes atât de mare, mai are ce să mai învețe de la alții?

– Tot timpul! Permanent! Poți învăța de la maeștri, de la cei care au fost înaintea ta, dar în același timp poți învăța de la generațiile tinere, pentru că în fiecare generație, chiar dacă există unele care poate au făcut mai mult pentru societate decât altele, după părerea mea, orice generație este un șut în fund înainte pentru societate.

– Dar astăzi, în rândul tinerilor, se mai face muzică?

– Chiar dacă vedeți uniformizarea asta, care îți limitează posibilitatea de creație – după părerea mea traversăm un moment care poate nu este cel mai fericit din muzica românească – dar, cu tot respectul pentru cei care au un cuvânt de spus și care au ceva de spus, eu zic că se vor cerne pentru că timpul este singurul în măsură să îți dea dovada talentului tău cu adevărat. Dacă peste zece ani, cinsprezece ani, ceea ce ascultăm astăzi vom mai auzi înseamnă că melodiile acestea au avut ceva de transmis. Dacă peste doi ani ai uitat înseamnă că au fost doar niște chestii de moment.

– Și, în finalul discuției, vă rog să ne spuneți cum v-ați simțit la Sfântu Gheorghe.

– Excepțional public! Și de toate vârstele. Și am spus și mai spun o dată: mi se pare unul dintre cele mai frumoase omagii aduse unui artist pe scenă faptul că oamenii sunt de toate vârstele, de la copii de 5 ani, până la oameni de 70 de ani. Ce poate fi mai onorant? Și, sigur, în același timp îți dă o responsabilitate, te motivează. Acesta este un cuvânt foarte important în profesia noastră. Motivarea! De ce faci lucrul ăsta?