Interviu cu designerul Csaba Damokos despre revoluția din ’89 la Sfântu Gheorghe

Au trecut 34 de ani de la revoluția din decembrie 1989, când, sătui de restricții și condiții vitrege de trai, românii din întreaga țară au ieșit în stradă să îl înlăture de la putere pe Nicolae Ceaușescu și, odată cu el, și sistemul comunist. Așa cum știm, momentul ‘89 încă se mai analizează, se dispută și se interpretează. Până în prezent, nimeni nu a reușit să se pronunțe oficial pe tema care a fost și subiect de film: a fost sau n-a fost revoluție?

Dincolo de jocurile de culise, de care oamenii nu erau conștienți în acele zile pline de tensiune și adrenalină, cei care au trăit evenimentele în stradă își amintesc cum nu se poate mai limpede că numai gândul la recăpătarea libertății i-a animat și i-a determinat să își asume orice riscuri. Indiferent de verdictul pe care îl va da istoria peste vremuri, pentru tinerii plini de speranța unui nou început, în decembrie 1989 a fost revoluție.

Designerul Csaba Damokos, cunoscut la nivel național pentru scenografia și/sau designul de producție al unor filme precum „Despre oameni și melci” (2012), „Valan: Valea Îngerilor” (2019) sau „Rondul de noapte” (2021), a trăit din plin revoluția pe străzile din Sfântu Gheorghe. La vremea aceea, era un tânăr de numai 25 de ani, încă student, cu viitorul în față. Motivat de adierea schimbării care deja se simțea în societatea închistată a acelor vremuri, tânărul Damokos a ieșit în stradă și a fost pregătit să dea piept cu dușmanii necunoscuți, prezentați drept teroriști.

Cum s-au derulat, cronologic, evenimentele din acele zile pentru cunoscutul designer, ne-a spus chiar el într-un interviu pe această temă.

 M.C.D.: Să pornim de la a ne spune cum a început revoluția pentru dumneavoastră.

C.D.: Eu eram student la Design la Cluj și am auzit la radio ce și cum. Lucrurile s-au întâmplat foarte repede. Pe 20 decembrie, cred, am ascultat la radio ce se întâmplă. Am discutat cu colegii despre asta. Clujul era un pic înghețat, adică nu prea vedeai oameni pe stradă. Când am aflat că se trage în Timișoara și am observat că posturile străine încep să vorbească mult mai clar și mai direct, mi-a fost clar că se va întâmpla ceva. Și atunci, i-am zis prietenei mele de la vremea aceea să plecăm acasă, la Sf. Gheorghe, că altfel nu mai prindem niciun tren să ajungem de Crăciun acasă. Ăsta era singurul nostru motiv.

M.C.D.: Și acasă ce s-a întâmplat?

C.D.: Pe 21, am ieșit și eu pe stradă aici, la Sfântu, și ne-am întâlnit mai mulți studenți din Cluj, din Brașov etc. Toată lumea venise ca și noi, să se asigure că e acasă de sărbători. Ne-am întâlnit la colț, unde era Barul Roșu. Acum e Curtea de Conturi acolo. Și ne-am propus să mergem la o cârciumă. Ne-am dus la Hotel Bodoc. Se găsea acolo o vodcă, pălincă ... nu mai știu ce, că de fapt nu se găsea mai nimic pe atunci. Am luat totuși ceva. Ne-am așezat la o masă. Eram vreo șase, șapte inși la două mese unite. Toți cu gura mare. Mai erau la alte mese vreo două persoane și, la masa vecină, s-a așezat un securist care a început să citească o carte. Asta era culmea! Stătea și citea o carte. Dacă se întâmpla treaba asta cu două săptămâni înainte, cred că poate plecam. Dar atunci deja am simțit că ... era așa de caraghios tipul, că am început să facem mișto de el.

M.C.D.: Și ce reacție a avut?

C.D.: Nu prea avea ce să facă. El era acolo să ne asculte. De-aia se apucase de citit cartea. Deja începuseră să pornească lucrurile în Timișoara, în stânga, în dreapta, așa că noi am început să vorbim cu voce tare. Asta a fost pe 21. Pe 22 dimineața, cred, prietena mea care se dusese acasă între timp, a venit la mine dimineața, foarte devreme, că, uite, fabricile (n.r.: muncitorii de la fabrică) au pornit, hai să ieșim și noi. Și așa am ieșit. Am întâmpinat fabricile pe la pod, cred, și pe pod, ne-am băgat în mulțime. Aveam o geacă de blugi din aia cu blană, care era la modă pe vremuri, și un aparat de fotografiat, foarte vechi. Suna ca un shotgun. Prietenii chiar îi ziceau shotgun-ul. L-am luat cu mine dimineață și l-am pus sub geaca aia de blugi. Când oamenii au început să taie stema comunistă din drapel, mi-am zis că nu mai era vorba numai de Ceaușescu. Aici era vorba de căderea sistemului. Și, am început să fotografiez. Era foarte interesant că unii au început să strige la mine că „Bă, nu fă poze!”, alții, din contră, au zis că „Lasă puștiul să facă poze!”.

M.C.D.: Dar de ce nu voiau ceilalți să faceți poze?

C.D.: Păi, era reflexul vechi că faci poze și poate ești securist.

M.C.D.: Mai aveți pozele? 

C.D.: Din păcate, i-am dat rola aia de film unui ziarist, prieten cu tata, care a venit din Ungaria. I-am dat-o ca să fie în siguranță, dar nu am mai primit niciodată pozele. În fine! Așa am ajuns cu mulțimea până în centru, în parc.

M.C.D.: Scandați ceva?

C.D.: Da. „Jos comunismul!”, „Libertate!”... chestii din astea. Țin minte că m-am întâlnit deasupra parcului, unde erau niște scări - mai sunt și acum, acolo, lângă clădirea Consiliului Județean – cu un prieten îmbrăcat de jogging, cu șapca, cu trening, alergând. Era un prieten bun, mai în vârstă decât mine, care se pregătea să plece în Germania. El nu auzise nimic din cele ce se petreceau. M-a întrebat ce se întâmplă. I-am spus: „Băi tată, acum o să iei pașaportul și poți să pleci”. „Ești nebun? Păi acum nu mai plec!”, mi-a răspuns. Și cine era omul ăsta? Gábor Simon care, ulterior, a devenit directorul Operei din Cluj și a fost director 20 și ceva de ani. Deci atunci, foarte mulți s-au răzgândit.

M.C.D.: Și ce a urmat?

C.D.: În fața prefecturii, era un camion cu soldați de la Vânători de Munte. Sus, pe terasă, pe clădirea Consiliului Județean, care era de fapt sediul PCR (n.r.: Partidul Comunist Român), erau mitraliere. Era acolo și un ofițer pe care eu îl cunoșteam, că eu am făcut armata, înainte de facultate, la Vânătorii de Munte. Între soldați, am recunoscut un fost coleg de clasă, doctorul psihiatru István Biró. El a fost în armată, după ce a terminat facultatea de medicină, într-un stagiu de 6 luni. Noi eram foarte buni prieteni. Adică, făcuserăm 12 clase împreună. El stătea pe camion și eu jos. Ne uitam unul la celălalt. Și, prin semne am comunicat: „dacă se întâmplă ceva, eu îți arunc pistolul”. Deci era sau nu era revoluție? Atunci, acolo, nu puteai să știi ce era. Oamenii care s-au dus acolo dimineața, în ziua aia, s-au dus acolo pe bune. Nu era nicio regie.

M.C.D.: Aici, aș vrea să ajungem puțin și la acest aspect, dacă s-a tras sau nu ...

C.D.: Stați, că e o cronologie. Atunci încă nu se trăsese. Cel puțin la Sf. Gheorghe încă nu se trăsese. Dar peste tot în țară se trăgea. Numai că informațiile erau destul de sporadice și nu știam ce și cum. La un moment dat, cineva a luat duba cinematografului care avea un megafon și un actor foarte vestit, Árpád Zsoldos, a ținut un speech. A spus o poezie și ne-a zis că și dacă mâncăm iarbă, nu contează, noi vrem să fim liberi. Și atunci, toți oamenii au devenit mai puternici, au prins curaj. Apoi, a început să se scandeze „Armata e cu noi!” și, la un moment dat, armata a și plecat. Când s-a aflat că Ceaușescu a fugit, atunci armata a fost retrasă. După asta, a pornit adevăratul haos.

M.C.D.: Deci dumneavoastră ați ieșit dimineața devreme și toată povestea asta s-a derulat până pe la 12:00 – 13:00, nu?

C.D.: Cam așa. Pe urmă, mulțimea a venit cu ideea că hai să mergem la Securitate. Și s-a dus toată lumea la Securitate. Am stat acolo la poartă noi, cei care am crezut în anumite valori, și am protejat intrarea, că oamenii voiau să intre să curețe tot. În orice caz, un pic mai încolo, s-a tras. Nu mai știu sigur dacă în 22 sau în 23.

M.C.D.: Dar n-a murit nimeni la Sfântu Gheorghe, nu? Nu ați văzut oameni morți pe stradă.

C.D.: A murit cineva. Un om l-a împușcat pe un altul din greșeală. Ideea e că pe 23, parcă, a apărut povestea că vin teroriștii. Atunci, au început să împartă arme.

M.C.D.: Cine?

C.D.: Erau niște arme de la PTAP (n.r.: Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei).

M.C.D.: Bine, dar cine le împărțea?

C.D.: Era un tip, un fel de sindicalist, un tip care mergea puțin șchiop. El a început să împartă arme de pe o dubă.

M.C.D.: Era o dubă a armatei?

C.D.: Nu. Era o dubă oarecare. Ne spunea că vin teroriștii și trebuie să organizăm apărarea orașului.

M.C.D.: Și nu v-ați întrebat atunci cine naiba sunt teroriștii ăștia și de unde au apărut?

C.D.: Dar nu se punea problema. Era o tensiune generală. Când îți vine mingea să tragi la poartă, nu întrebi ce scrie în regulament la pagina 54, tragi la poartă, nu?

M.C.D.: Deci s-a profitat mult de acest haos.

C.D.: Da. Deci, vin teroriștii, vin teroriștii! Noi ne știm, noi ne apărăm. Dintr-un anumit punct de vedere, încă era totul pe viață și pe moarte, că atunci nu știai ce și cum. Dar din alt punct de vedere, a început „cabaretul”. Cine e terorist și cine nu.

M.C.D.: Deci v-ați dat seama atunci că era și „cabaret”?

C.D.: Nu. Acum, când mă uit înapoi, realizez. Și atunci am început să avem anumite dubii, dar am zis că e totul din cauza lipsei de organizare. Că, de fapt, cine avea o cârpă albă, o batistă albă, legată pe braț, ăla era revoluționar. Cine nu avea, era clar că e terorist.

M.C.D.: Și regula asta cu banderola s-a instaurat ad-hoc?

C.D.: Ad-hoc, da. La un moment dat, vânătorii de munte aveau un Aro blindat cu un tun de mitralieră. Era o mașină comunistă. Pe o structură de Aro s-au făcut blindaje ... Abia putea biata mașină să se miște. Coborau ei de pe pod și au vrut să intre pe drumul de azi dinspre mall și, nu știu ce a făcut șoferul, că a ratat ieșirea. Jos, pe capătul podului, unde e acum trotuarul, stăteau revoluționarii, cu puști, cu banderole. Cum șoferul a ratat virajul, a băgat în marșarier, iar lumea a crezut că e terorist și vrea să scape. Imediat, lumea a sărit pe el. Până a reușit șoferul să iasă din mașina aia, un secui, sus pe capotă, a îndoit țeava de mitralieră cu capătul toporului – căci cu ce s-a dus secuiul revoluționar? cu toporul pe braț! - celălalt a tăiat anvelopele și asta a fost. A stat mașina acolo câteva zile, că numai cu macaraua au mai putut s-o ridice. Dar atunci, deja s-au auzit și împușcături.

M.C.D.: Dar la radio se mai zicea ceva?

C.D.: Cineva de la Europa Liberă a sunat la un prieten arhitect. L-a întrebat ce se întâmplă la  Sfântu Gheorghe. Prietenul meu stătea ascuns undeva în Simeria, a deschis geamul și a zis: „Ce să se întâmple? Se mai trage pe malul Oltului”. Pe postul de radio de la Budapesta, s-a spus că în Sfântu Gheorghe, pe malul Oltului, se trage tare. Deci așa se prelua și se umfla tot. Așa s-a concluzionat că la Sfântu Gheorghe au sosit teroriștii. Asta era știrea, headline-ul. Și atunci, au început să se împartă armele.

M.C.D.: Și ce făceați cu ele?

C.D.: Noi, tot gașca aia care fuseserăm cu o zi înainte, numai că mai mulți, am zis că gata, studenții merg să apere spitalul. Facem noi o echipă de comando și mergem să apărăm spitalul. Și ne-am organizat frumos pe acoperișul spitalului – am dat afară și vreo doi copii de vreo 16 ani, care aveau arme și muniție; i-am trimis acasă. În fine, am stat acolo ziua, am stat acolo seara, am stat acolo noaptea...

M.C.D.: Pe acoperiș?

C.D.: Da.

M.C.D.: Și nu vă era foame? Nu aveați nevoie la baie?

C.D.: Ba da. Ni s-au mai adus pachete, ni s-a mai dat câte ceva, dar lumea nu prea umbla prin oraș că îi era frică, pentru că deja se trăgea. Și se trăgea aiurea. Se auzea că se trage fără sens, ca și când cineva zicea „Hai să mai încerc și eu pușca!”. Dar totuși, s-au auzit și sunete de împușcături de profesioniști. La un moment dat, s-a auzit o mitralieră de calibru mare - și s-au și găsit gloanțe în fabrica de lapte, prinse în anumite utilaje. S-a auzit o mitralieră de calibru mare de pe malul Oltului, undeva, noaptea spre zori, care suna foarte clar, cum sună focurile de armă trase de profesioniști, serii scurte, cum scrie în regulament. Deci cineva trăgea foarte meticulos. În ce și cum... nu se știe. Nu era pistol mitralieră, era o mitralieră de calibru mare. 

M.C.D.: V-a fost frică vreo clipă?

C.D.: Eu am fost înspăimântat într-un singur moment, când, pe la 5:00 sau 6:00 dimineața, a apărut un sunet ciudat ca de motor de avion. Am realizat apoi că era centrala. Deci cam asta era tensiunea momentului.

M.C.D.: Și deznodământul?

C.D.: Pe 24 dimineața, cam tuturor ne era somn, foame... teroriștii n-au venit, Ceaușescu fusese prins... Oamenii au plecat. Am rămas eu într-o cameră de la spital, cu 24 de pistoale mitralieră și trei lăzi de muniție. Erau ale mele, cum e ceasul meu.

M.C.D.: Și ce ați făcut cu ele?

C.D.: L-am sunat de la spital pe tata. A venit cu mașina. Gata, a trecut revoluția, am băgat în mașină armele și le-am predat la poliție. Când tata a murit, între actele lui, am găsit că a notat toate seriile de pistoale mitralieră, ca să le predăm și să nu cumva să se găsească vreo armă, apoi să cadă vina pe noi pentru ceva. Și așa am predat armele și muniția. După aia, au început să meargă megafoanele și să anunțe lumea că, dacă mai are arme, trebuie să le ducă înapoi până la nu știu ce dată și că, dacă depășesc termenul de predare, or s-o pățească. Eu stăteam vizavi de miliție și țin minte că ne uitam pe geam cum mai venea câte cineva cu un palton mai lung, se uita stânga-dreapta, rezema câte o mitralieră de poarta secției și pleca. Și, cam asta a fost povestea din punctul nostru de vedere. Când ești acolo, simți altfel. Că după aia, cum analizezi totul, asta e altă poveste.