O (altă) realitate dură mă pune pe gânduri: zilele trecute stăteam la coadă la bilete ca să intru la Castelul Peleş. N-am mai fost de ani buni într-o companie atât de selectă şi simţeam nevoia unei înghesuieli asudate cu aer provincial la un Muzeu Naţional prost administrat – ca mai tot ce oblăduește Ministerul Culturii. Miercurea aia a durat vreo 45 de minute până să iau bilete. Şi alte 45 până să intrăm, că în Românica dacă nu stai la două cozi pentru aceeaşi treabă înseamnă că n-ai trăit din plin ziua cu pricina. Vreau să spun că am avut suficient timp să-mi port gândurile pe coclauri. Şi cum nu-s un tip pozitiv şi optimist din fire, mai să dau în bâlbâială când m-am surprins scriind în capu-mi pălit de soare un articol despre nesimţirea parlamentarilor. Iar, bătrâne scarabeu?! Nu te-ai săturat de nenorociţii ăştia?! Dă-i dracului măcar în preajma figurilor legendare ale istoriei românilor!

De acord, doar că... nu intrasem încă în legendă, eram în „antichambre”. Loc în care îţi trec prin minte tot soiul de chestii. De pildă, cum şi-au luat nesimţiţii de parlamentari lefurile crescute doar pentru ei şi-ai lor, plus sumele forfetare, dublate toate, pe trei luni înainte. Că atâta e vacanţa lor, după o muncă neprecupeţită de juma’ de an în folosul patriei. Şi-au luat inclusiv sumele forfetare dublate la repezeală, să nu se răzgândească cineva, şi-au tulit-o. Pa şi pusi!

Mă oripilează lăcomia sub orice formă s-ar manifesta ea şi din partea oricui ar veni. Dar când îi vezi chiar pe „aleşii” poporului repezindu-se la nişte bani refuzaţi altor categorii profesionale, care dau mult mai mult ţării decât ei, te loveşte damblaua. Şi-i aud, apoi, ca o înjurătură în plus, pe „purtătorii de vorbe” ai acestor troglodiţi din toate partidele jurând că „vor face totul” ca să oprească dezmăţul ăsta pe bani publici în toamnă. Adică, vezi Doamne, am luat noi nişte bani nemeritaţi, am fraudat bugetul cu lăcomia noastră, dar promitem să ne oprim, că oameni suntem, ne dăm seama că bugetul ţării este în pericol... Ţi se urcă stomacul direct în gât când îi auzi.

Ăştia sunt „aleşii” noştri – sper să nu uit să-i pun mereu între ghilimele, pentru că ai mei sigur nu sunt (mă refer aici la parlamentarii PSD-ALDE, care au decis toată mişcarea asta cu iz de latrină, ajutaţi de aproape toţi ceilalţi senatori şi deputaţi, cred că doar pe cei de la USR i-am auzit bâiguind ceva împotriva acestei nesimţiri). Nu-i dai profesorului, nu-i dai medicului nişte drepturi promise, pentru că n-ai bani la buget, dar te repezi tu, parlamentar, să-ţi iei primul foloasele unei legi a salarizării discriminatorii şi nedrepte.

Am ajuns în faţa uşii de intrare în Castel. Mă rog Cerului (nu obişnuiesc, dar îmi fixez un interlocutor printre Sfinţi şi uneori reuşesc un dialog...) să nu fim primii la tura viitoare. Cineva mă ascultă, intrăm chiar ultimii, dar intrăm! Uraaa, dă-i dracului pe „aleşi” şi toate neamurile lor politice, hai să vedem ce-a fost cu regii şi reginele noastre. Uşor de zis, ceva mai greu de făcut, e lume ca la Petrache de la Maglavit, ghidul nu face faţă, grupuri de străini (unguri, greci şi israelieni) se dau în stambă cu aparatele foto luminând picturile pe care n-ai voie să le eternizezi cu blitzul, iar un nene de-al nostru, de pe pajiştile autohtone, pune întrebări tâmpite, nepotrivite momentului. „Aşa-i întotdeauna?”, o întreb, la sfârşit, pe ghidă. „Vara aşa-i. N-avem ce face, încercaţi la iarnă, atunci vine mai puţină lume”.

Mulţumesc, la iarnă o să încerc să mă gândesc la orice, numai la politicieni nesimţiţi, nu! Şi-apoi, un drum, iarna, de la Sfântu Gheorghe la Sinaia e sinucidere curată – şi nu-i iubesc suficient nici pe regii României, nici pe „aleşi” ca să fac gestul...

(Dumitru Manolăchescu)