Traian Băsescu ne-a tot îndemnat să trăim bine, iar noi, ca fraierii, n-am reuşit. Urarea lui s-a lipit doar de câţiva norocoşi şi nici ăia nu dorm prea liniştiţi, dau acatiste la biserici să scape de coşmarul nopţilor în arestul Poliţiei. Victor Ponta ne-a dorit să trăim într-o Românie puternică, iar noi, ca proştii, încă n-am găsit-o, dezorientaţi şi debusolaţi de-atâtea luminiţe care ne însoţesc în bezna din tunelul fără sfârşit prin care trecem. Klaus Iohannis ne-a asigurat că vom trăi într-o Românie a lucrului bine făcut, pe model nemţesc, iar noi, ca nişte nepricepuţi ce suntem, nu ştim în ce carte de poveşti să găsim România asta. Dar mai aşteptăm, preşedintele Iohannis încă mai are timp să ne îndrepte paşii spre tărâmul făgăduinţei, ca un adevărat Klaus în ţara minunilor.

Mi-e greu să înţeleg un lucru, totuşi: de ce să ne dorim încă o Românie a lucrului bine făcut, când avem deja una?! Nu trăim noi într-o Românie în care premierul Ponta a refuzat liberalizarea preţului la gazul metan pentru ca oamenii săraci să nu moară de frig în case? Ba trăim, iar unii chiar spun că ăsta e un lucru bine făcut, ignorând o realitate cruntă: diferenţa de preţ până la valoarea de piaţă a gazului metan tot din buzunarele noastre se ia. Sub alte forme, mult mai soft, dar noi plătim preţul real, nu Ponta din banii de coşniţă. De fapt, cei săraci îi subvenţionează pe consumatorii de gaz bogaţi, care produc îngrăşăminte chimice pe care le exportă contra unui profit frumuşel... dar asta-i o chestie mai complicată, nu vă obosesc acum cu calcule, e suficient să ştiţi că trăim într-o Românie social-democrată a lucrului bine făcut.

Şi cum să se cheme România în care 50 de km. de autostradă costă 8 miliarde de euro? Normal, e o ţară a minunilor pentru asfaltatori, pentru drumari, pentru proiectanţii unor studii de fezabilitate inutile, dar bine plătite – ştie dl. Rus despre ce-i vorba... Dar tărâmul în care restituirea proprietăţilor, a pădurilor, a terenurilor de tot felul i-a îmbogăţit pe cumpărătorii de drepturi litigioase şi pe amicii lor politicieni din comisiile de restituire, tărâmul ăsta nu e ţara noastră minunată, nu e România lucrului bine făcut pentru oamenii care au gândit această afacere? Ba e, cum să nu fie.

Şi nu e România lucrului foarte bine făcut acea ţară în care poporul dispune de 18.000 de biserici şi doar de câteva mii de şcoli şi spitale? Păi sigur că e, ce lucru mai bine făcut vreţi decât acela de a avea unde să vă rugaţi pentru sănătatea celor dragi... Că şi sănătatea asta, ştim de la prea-cinstiţii preoţi, nu medicii ne-o dau, ci rugăciunile, mătăniile, sfeştaniile, mirul, patrafirul, icoanele, credinţa adâncă, oarbă şi surdă. Nici de educaţie n-avem mai multă nevoie decât de biserici, ce dracu, Doamne iartă-mă, să faci la şcoală decât să înveţi Tatăl nostru şi Crezul la orele obligatorii de religie ortodoxă obligatorie?! Matematica, fizica, celelalte materii sunt sminteală curată, vorba învăţătorului Creangă.

Şi nu trăim noi într-o Românie în care comuniştii de omenie au construit mii de blocuri şi milioane de locuri de muncă, pe care capitaliştii nenorociţi le-au pierdut la cărţi, la zaruri, la table cu alde Merkel, Obama şi UE? Nu ne-au lăsat Ceauşeştii o Românie a lucrului bine făcut şi nu ne-am bătut noi joc de România asta punând botul la o Revoluţie stupidă, care ne face să tremurăm şi-acum de frica zilei de mâine?

Pentru mine e clar că nu poate exista o Românie a lucrului bine făcut, pentru că binele şi răul sunt noţiuni abstracte, pe care românii le înţeleg în felul lor: ce e bine pentru unul poate fi rău pentru celălalt, nu e nevoie să vă dau eu exemple, le găsiţi cu duiumul în viaţa de fiecare zi. Şi dacă nu poate exista o asemenea Românie decât în sloganuri electorale, dacă n-am reuşit să trăiesc bine nici în România lui Ceauşescu, nici în cea a lui Iliescu, Constantinescu sau Băsescu, nici în „România puternică” a lui Victor Ponta, atunci daţi-mi voie să-mi doresc să trăiesc, bine sau prost, într-o Românie căreia să-i pot spune „România mea”: o Românie deşteaptă, o Românie curată, o Românie tolerantă, o Românie liberă. Dacă România mea se-ntâmplă să fie şi România lucrului bine făcut de preşedintele Iohannis, cu atât mai bine, nu se supără nimeni. Nu ştiu exact de ce, dar am impresia că şi România mea, şi cea a lui Iohannis, şi cea a multora dintre dvs. nu seamănă cu nimic din ce se-arată acum la orizontul politicii româneşti.