Când călătoreşti spre Şugaş-Băi, dincolo de ultimele case ale oraşului se întinde un spaţiu pe care Primăria Sfântu-Gheorghe are de gând să construiască un cartier pentru cei care vor să se întoarcă acasă. I-aş spune „cartier rezidenţial” dacă aş şti cum arată proiectul gândit de autorităţi şi dacă el nu s-ar învecina cu alt cartier deja celebru: Örkő.

Dumitru Manolăchescu

Când călătoreşti spre Şugaş-Băi, dincolo de ultimele case ale oraşului se întinde un spaţiu pe care Primăria Sfântu-Gheorghe are de gând să construiască un cartier pentru cei care vor să se întoarcă acasă. I-aş spune „cartier rezidenţial” dacă aş şti cum arată proiectul gândit de autorităţi şi dacă el nu s-ar învecina cu alt cartier deja celebru: Örkő. O privelişte în faţa căreia piere orice proiect mai de Doamne-ajută, nu cred că se vor găsi mulţi care să dea nişte bani (deloc puţini, din câte ştiu) ca să-şi facă o casă în imediata vecinătate a unui cartier locuit exclusiv de ţigani.

Ce se poate face în faţa unei asemenea realităţi cu care viaţa ne-a pricopsit? Subiectul integrării ţiganilor în viaţa comunităţilor locale din toată România este unul dureros şi, cel puţin până acum, fără leac. Nu s-au căutat îndeajuns şi prin urmare nici nu s-au găsit soluţii. Comunităţile ţigăneşti au fost păcălite ani la rând cu ajutoare sociale şi mărunţiş din fonduri europene (banii adevăraţi, sumele importante au intrat şi intră în buzunarele şefilor locali şi naţionali ai ţiganilor, nu ajung unde trebuie, jos, la baza piramidei de sărăcie, mizerie, promiscuitate şi ignoranţă). Nimeni nu pare a-şi da seama pe ce bombă cu ceas stăm şi ce ar putea însemna comunitatea ţigănească pentru români şi maghiari în perspectiva anului 2020, să zicem.

Am constatat cu bucurie că în judeţul Covasna există o organizaţie de voluntari, numită HITI, care împreună cu organizaţia de tineret HARIT se ocupă de programul social „Dincolo de zid”, conceput special pentru copiii ţiganilor din cartierul Örkő. Aceşti copii de 7, 8 sau 9 ani sunt învăţaţi de voluntarii de la HITI să se spele pe mâini, să citească zilele săptămânii şi alte lucruri care, în mod normal, se deprind la 2-3 ani. E un decalaj uriaş, greu dar nu imposibil de recuperat, iar voluntarii care încearcă acest lucru merită toată atenţia şi recunoştinţa noastră. Nu prea ştiu ce rămâne în mintea acestor copii după ce părăsesc Casa comunitară în care învaţă atâtea bune obiceiuri şi se întorc în sărăcia şi promiscuitatea din casele lor, la cerşit sau la scormonit prin gunoaiele din tomberoane... Dar trebuie să sperăm că lucrurile învăţate le vor folosi odată şi-odată. Dacă nu azi, poate mâine.

Mâine? Dar ce va fi mâine? Păi mâine poate însemna, de pildă, un proiect al autorităţilor locale covăsnene prin care ţiganilor din Örkő li se va construi un cartier modern şi funcţional, cu tot ce le este necesar (apă curentă, canalizare, şcoală, grădiniţă etc.) în altă zonă a oraşului. Din fonduri europene, desigur, pentru că altfel nu ne permitem. Este un vis? Poate, dar eu cred că este un proiect realizabil şi nu pe termen lung, ci în doar câţiva ani, dacă va exista suficientă determinare din partea aceloraşi autorităţi locale. Nu e vorba de un bantustan, ci de o acţiune în folosul ţiganilor şi, în ultimă instanţă, al comunităţii covăsnene.

Apropo de vise şi realităţi, nu peste multă vreme va începe recensământul populaţiei. Fiecare e liber să se declare ce vrea, dar cred că este important pentru toată lumea, şi mai ales pentru ţigani, să se declare ceea ce sunt. Nu români, nu secui, nu maghiari, ci ţigani. Sau romi, dacă aşa va scrie pe chestionarul respectiv, pentru că e acelaşi lucru. Este esenţial pentru ei ca autorităţile să ştie câţi sunt, ce grad de şcolarizare au şi altele care ţin de existenţa lor, dar şi de viitorul nostru, al întregii comunităţi. Doar aşa se pot concepe nişte proiecte realiste şi eficiente pentru educaţia copiilor şi protecţia socială a părinţilor lor. Şi poate aşa, ştiind exact câţi şi de ce fel suntem, vom fi conştienţi de forţa noastră şi, de ce nu, de forţa lor.