Mi-e greu să pricep ce se-ntâmplă în politica românească. E o harababură cumplită şi dacă nu pricepem noi cine ce vrea, cum or pricepe străinii?! Bănuiesc că la Uniunea Europeană funcţionează un comandament extrem de imaginativ, care se chinuie să înţeleagă cine sunt şi ce vor românii.

Până-una alta, încercăm şi noi să pricepem ce s-a întâmplat duminică la şi după şedinţa CSAT cu privire la accidentul aviatic din Munţii Apuseni. Pe scurt: au fost citite nişte rapoarte, premierul Ponta a cerut demiterea şefului STS, Marcel Opriş, fără a-l putea învinui că n-a făcut tot ce trebuia să facă pentru găsirea rapidă a supravieţuitorilor din avionul prăbuşit, preşedintele Traian Băsescu a refuzat să-i dea ascultare şi... cam atât, că bătea FMI-ul la uşă. După care a urmat sarabanda declaraţiilor, interpretărilor, acuzelor, invectivelor şi miştourilor nesărate, acţiune la care Victor Ponta a fost mult mai activ decât la salvarea medicilor sau la deszăpezire.

Din toată nebunia politică la care asistăm neputincioşi am înţeles că USL are teribilă nevoie de Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi dacă nu-l poate demite pe generalul Opriş, bine bătut în cuie de Traian Băsescu pe scaunul de şef, atunci musai va veni muntele la Mahomed... Adică va trece întregul serviciu în subordinea MAI. Scurt, fără replică, fără ezitări, fără îndoieli. Miliţia centrează, Miliţia dă cu capul. Ce mai contează interesul ţării, siguranţa naţională, ce importanţă mai au Constituţia şi legile ţării când Ponta îşi doreşte ceva?! Este indecent şi înjositor, trebuie să fii total defect (îmi aduc mereu aminte de titlul unei cărţi la modă acum câţiva ani, se numea „Bolnavii care ne conduc”...) să guvernezi de o asemenea manieră, preocupat exclusiv de atingerea unui interes personal, fără să te gândeşti o clipă la nevoile ţării şi ale oamenilor care o populează. Urmările proastei guvernări? Într-un sondaj de opinie al CSOP, liderii USL se cam dau pe tobogan, chiar dacă alianţa rămâne, încă, în topul încrederii electoratului.

Dar asta nu încălzeşte şi nu ţine de foame, pentru că întrebările rămân: cine conduce România? Cine apără ţara asta de politicienii hoţi, ticăloşi, orgolioşi, nevrednici, proşti, aroganţi, leneşi, mincinoşi? Cine ne apără de dispreţul evident, mărturisit al oamenilor politici? Sau hai să pun întrebarea altfel: cum să ne apărăm de toţi bolnavii, nemernicii şi ticăloşii care ne conduc? Pe mâna cui vor încăpea instituţiile-cheie cu atribuţii în apărarea şi siguranţa naţională? Statul român este la mâna unei găşti nedemne, iresponsabile, incompetente, iar dacă liderii maghiari s-ar strădui puţin, ar obţine absolut tot ce şi-ar dori, inclusiv orice fel de autonomie teritorială a Ţinutului Secuiesc, pentru că de doi ani de zile încoace cu ţara asta se poate întâmpla orice, România nu mai e guvernată, instituţiile ei sunt folosite în cel mai abject şi răuvoitor mod în lupta politică destructivă la care noi, gloata, suntem martori de prea multă vreme.

Aşa este, suntem pe marginea prăpastiei şi nu pare că ne dăm seama de asta. Apar partide noi populate de aceiaşi oameni vechi, în vreme ce societatea civilă responsabilă, tinerii neatinşi de bolile cronice ale politicii dâmboviţene, intelectualii de elită ai acestei ţări contemplă haosul creat de nişte politicieni iresponsabili şi mincinoşi. Suntem în pragul unei noi încercări de lovitură de forţă a USL, o repetiţie cu costume a piesei jucate în vara lui 2012. O încercare mai perfidă, absconsă de a subjuga statul de drept, de a-l aduce la limita unui totalitarism îmbrăcat în straie europeneşti.

O încercare cu sorţi de izbândă mai mari decât atunci, pentru că Uniunea Europeană s-a săturat să ne tot ţină de mână, ca pe nişte neputincioşi. Aşa încât s-ar prea putea ca, atunci când STS, SRI, DNA, Înalta Curte, Curtea Constituţională şi alte instituţii-garant ale statului de drept vor fi confiscate de regimul USL, partenerii noştri externi să nu mai reacţioneze, să-şi ia mâna de pe noi. Ăsta ar fi sfârşitul drumului spre Europa, drum pe care am pornit în veleatul lui Cuza, pe care am rătăcit, buimaci, vreme de vreo 50 de ani în comunism şi pe care ne-am aşezat cu atâtea speranţe cu 24 de ani în urmă. Un drum pe care încă orbecăim şi dăm în gropi de naivi, nehotărâţi şi prost conduşi ce suntem.

Mi-ar place să nu mai stăm cu mâna şi mintea cerşind bunăvoinţa şi expertiza curţilor europene şi americane, mi-ar place să fim ceva mai mult decât nişte mămăligi care explodează o dată la 100 de ani, mi-ar place să fim curajoşi ca ucrainenii şi creativi ca japonezii. Mi-ar place să-mi spună cineva: „Alo, băiatu’, vezi că nu toţi pesediştii şi nu toţi peneliştii şi nu toţi pedeliştii sunt ca liderii lor, nu dispera, noi, ceilalţi, vom găsi soluţii, ne vom implica şi vom salva ţara asta de la prăbuşire”. Tare mi-ar place! Aştept să aud sau să citesc ceva de genul ăsta de la oameni politici responsabili, indiferent ce limbă vorbesc şi în ce culori politice sunt vopsiţi.