Tot mai mulţi tineri pleacă din ţară. E o realitate în numele căreia părinţii şi bunicii României îi vor blestema multă vreme pe toţi cei care au condus ţara după Revoluţie. Lăcomia, nepriceperea, orgoliile, invidia, prostia pură, politicianismul dezmăţat al celor pe care NOI i-am ales să ne conducă au creat uriaşe falii în societatea românească, împărţind-o în două mari categorii: fericiţi şi nefericiţi; fericiţii sunt cei care trag sfori şi-şi înmulţesc averi dobândite fraudulos, nu cred să fie mai mult de 5% din populaţia României. Nefericiţii sunt toţi ceilalţi, oameni ca mine şi ca voi, pensionari sau activi, care vor ceva mai mult de la viaţă decât li se oferă – şi-aici nu vorbesc neapărat de bani, banii nu rezolvă totul. Oameni care nu se mulţumesc să trăiască ei bine, ar vrea ca mulţumirea lor să fie împărtăşită şi de alţii. Cu alte cuvinte, cum poţi să-ţi faci ditamai vila de lux într-un cartier bântuit de cerşetori?! Cum poţi să fii un om împlinit, chiar dacă ai o leafă de câteva mii de euro pe lună, când oriunde îţi stabileşti domiciliul dai peste aceeaşi mizerie socială, politică, economică, morală? Ce folos să te muţi dintr-o garsonieră din Rahova într-un apartament de trei camere în Cotroceni, când peste tot te înconjoară aceiaşi câini vagabonzi, paparude şi cerşetori, priviri triste şi capete plecate?

Fata unor vechi prieteni îşi anunţă părinţii că nu mai rezistă în România. S-a gândit, prin urmare, să plece fără să mai privească în urmă. Are copii şi are un soţ, dar viitorul nu sună deloc bine în ţara natală. Problema e mai ales viitorul copiilor într-o Românie bolnavă: merită să-i sacrifici? Merită să nu încerci şi altă experienţă, măcar pentru ei, dacă nu şi pentru tine? Eu cred că merită încercat orice îţi poate aduce o rază de soare în inimă, o speranţă într-un viitor mai bun. Viaţa e scurtă şi trebuie trăită cât mai frumos, oriunde în lumea asta mare.

Plecarea într-o altă ţară, eventual pe alt continent presupune însă un efort de voinţă uriaş din partea celor care aleg această cale. Nu e deloc simplu să părăseşti totul şi să alegi străinătatea. Dacă o faci înseamnă că eşti obligat, că nu ai alternativă. Niciun om normal, mai ales unul cu familie, nu pleacă de la sigur la nesigur, de la bine la rău. Toţi încearcă să-şi construiască un viitor într-o ţară sănătoasă, în care statul nu-ţi ia 60% din nişte venituri şi-aşa amărâte, sub formă de taxe şi impozite. Toţi caută o ţară în care munca omului este respectată, în care corupţii nu se plimbă prin cabinetele guvernamentale, pe sub nasul primului ministru. O ţară în care sistemul nu e iremediabil avariat, în care nu mori cu zile în spitale insalubre, în care omul e mai mult decât o cifră într-o banală statistică. O ţară în care politicienii hoţi nu sunt apăraţi de şefii de partide şi de un sistem electoral defect, creator de monştri aleşi în instituţii esenţiale ale democraţiei. O ţară în care minciuna şi ticăloşia nu şi-au făcut cuib.

România nu este o astfel de ţară. Claudia Condurachi, o fată din Sf. Gheorghe care a ales să muncească pe vase de croazieră, făcând o carieră de succes din meseria asta, a spus-o mai credibil decât aş fi putut s-o spun eu: „Iubesc ţara asta, însă nu văd nimic care să meargă spre bine. Când sistemul întreg e prost construit, nu ştiu care mai pot fi speranţele”.

Da, când sistemul întreg este defect, soluţia poate fi abandonarea ţării care îl patronează. Milioane de români nu se mai întorc în ţară, lăsând în urmă amintiri dragi şi bătrâni nemângâiaţi, singuri cu bolile lor şi cu bolile sistemului politic la a cărui creaţie au contribuit. Un sistem bolnav şi anapoda, care face din politicienii corupţi victime, în sprijinul cărora sar tocmai cei sărăciţi de corupţia generalizată la vârf.

Vom rămâne o ţară de 20 de milioane de trişti, stăpânită de câteva sute de mii de hoţi fericiţi în stupizenia şi rapacitatea lor. Ne vom scălda în nefericire şi tristeţe ca bivolii în noroiul din şanţuri, acuzând nemiloasa soartă şi pronia cerească neîndurătoare. Este foarte posibil să nu ne dăm seama niciodată că acest sistem politic, economic, social şi moral defect, de care copiii şi nepoţii noştri fug mâncând pământul, este creaţia noastră. Nepăsarea, inactivitatea publică, indulgenţa şi toleranţa cu care îi tratăm pe politicienii corupţi ne-au adus în starea jalnică în care suntem. O ţară sănătoasă moral reacţionează la îmbolnăvirea sistemului. La noi sistemul e grav afectat, şi nu de azi - de ieri, dar reacţia noastră se lasă încă aşteptată.

De fapt, plecarea copiilor noştri din ţară este un protest faţă de nimicnicia care domină viaţa publică românească. Ei nu pleacă dintr-o ţară în care se întrevăd soluţii, ei părăsesc o ţară în care speranţa pare să fi murit.