Ce-aş putea avea eu, cetăţean român responsabil trăitor în judeţul Covasna, împotriva candidaturii unui fost actor maghiar la un loc în Camera Deputaţilor?! Nimic, absolut nimic dacă îmi pun ochelari de cal şi trec pe lângă ce trăiesc românii minoritari în acest judeţ. Multe, destul de multe dacă mă uit atent la ce-a fost, ce este şi îmi fac o sumară proiecţie pentru ce se va întâmpla cu românii în viitorul previzibil. Pentru că Márton Arpad candidează a opta oară la deputăţie în numele unui grup restrâns de etnici maghiari care şi-l doresc deputat pe viaţă. De ce? Nu intru în capcana unei discuţii inutile despre pe cine şi de ce să alegi. Oricum, rezultatul alegerilor în judeţul Covasna este hotărât mult înainte de ziua votului. UDMR nu are contracandidat, alegătorii maghiari sunt disciplinaţi şi votează nu doar cu cine trebuie, ci şi în număr mare – ceea ce, la un moment dat, devine un exerciţiu banal. Ştim că trei deputaţi şi doi senatori maghiari sigur vor fi parlamentari români în următorul legislativ, indiferent de situaţia politico-economică a ţării, de interesele judeţului, de zbaterile Europei, de Viktor Orban şi politicile lui anti-europene.

Deci nu despre oportunitatea candidaturii lui Márton Arpad va fi vorba, ci despre rostul ei: de ce să storci de puteri un om care şi-a atins de mult propria incompetenţă? Ce ne mai poate spune nouă, alegătorilor români, candidatura unui conjudeţean aflat la a opta legislatură? Şi, dacă tot veni vorba, ce ne-au adus celelalte şapte prezenţe Martoniene în Parlamentul României?

Răspunsurile depind de tranşeea în care te afli, căile de comunicare interetnică fiind aproape închise. Pentru români, cei 26 de ani de deputăţie ai actorului Márton Arpad nu înseamnă nici un succes remarcabil, nici măcar o iniţiativă memorabilă nu ne-a atins fiinţa raţională. Deputatul Márton Arpad s-a închis în turnul de fildeş etnic în care se închid toţi deputaţii şi senatorii UDMR, dar nici măcar maghiarii n-au avut parte de mai multă atenţie din partea dumisale. Ne-a întâmpinat mereu, ori de câte ori l-am văzut, o faţă acră, plictisită, vădit superioară măruntelor noastre interese. Mă obişnuisem cu suficienţa şi insistenţa politicienilor români, iată că sloganul „Ceauşescu reales la al 14-lea Congres” face pui şi în cazul etnicilor maghiari, nu se dau nici ei duşi de la „măcelăria” politică, oricât de plictisiţi şi blazaţi ar fi de „meseria” de parlamentar.

Prin urmare, să strângă 28.000 de semnături pentru a candida a opta oară la deputăţie va fi o joacă pentru Márton Arpad şi UDMR. Nu este singurul, avem şi printre etnicii români longevităţi politice inatacabile – alegătorul este suveran, nimeni nu poate acuza şi nici subestima un vot. Şi în cazul lor, ca şi la Márton Arpad, mi se pare însă o lipsă de măsură evidentă. Legea e proastă, îţi dă voie să candidezi şi să fii ales ori de câte ori te taie capul sau interesul. Abia acum se discută despre posibilitatea plafonării numărului de mandate pentru primari, poate că în viitorii 50 de ani vom reuşi să plafonăm şi mandatele parlamentarilor. Vă daţi seama? Peste vreo două mandate, Márton Arpad va avea aproape 70 de ani şi va defila în continuare în Parlamentul României, o instituţie preocupată aproape exclusiv de interesele aleşilor. Îl vom realege mereu, aşa cum îi vom realege şi pe „pensionarii” politici prezenţi în toate partidele. Oameni care şi-au definit meseria: ei sunt de profesie parlamentari. Un loc de unde nu poţi să cazi decât în picioare, în grădina politică atât de primitoare şi bine plătită a patriei.

Inutil să-i doresc sau să nu-i doresc succes candidatului Márton Arpad. Când eşti al doilea pe lista UDMR în Covasna, n-ai cum să ratezi decât dacă te gândeşti că-i prea mult, că ţi-a ajuns. În situaţia de faţă nu e cazul. Veşnicia nu s-a născut la sat, Blaga trebuie reinventat, veşnicia s-a născut în Parlamentul României.