Cam aşa sună îndemnul unui prea fericit mitropolit, cel al Clujului, rostit cu orgoliul caracteristic în faţa a mii de oameni care au mărşăluit sâmbătă pe străzi pentru viaţă. Pentru viaţă pur şi simplu. Pentru o viaţă mai bună, pentru dreptate şi adevăr protestează şi mărşăluiesc alţii.

Mitropolitul Andrei Andreicuţ spunea următoarele: „Ţara nu s-ar prăbuşi dacă toate tinerele familii din România ar avea măcar câte trei copii: unul pentru tata, unul pentru mama şi unul pentru ţară şi biserică”! Mitropolitul m-a aşezat în rândul „lumii bune”, „lumii drepte”. Am trei băieţi, deci eu şi soţia mea ne-am făcut datoria şi faţă de ţară şi biserică, eventual cu Ţ şi B mare.

Şi totuşi, chemarea Prea Sfinţiei sale mi se pare găunoasă, goală de ceva care s-ar putea numi sinceritate şi curaj civic. Aşa o vede un fericit (aici nu glumesc) posesor de trei copii născuţi şi crescuţi greu, pe vremea Prea Împuşcatului. Unul care n-ar fi avut trei copii în condiţiile date dacă n-ar fi fost obligat de legile stricte în materie. Dar unul care acum e fericit că are trei, şi nu doar doi copii. Cum să mă descurc eu în hăţişul ăsta de senzaţii contradictorii?!

Păi, s-o luăm pe rând. Eu n-aş fi de acord sub nicio formă să-mi împart copiii: unul pentru mine, unul pentru mama lor, unul pentru ţară şi, obligatoriu, unul pentru biserică – cred că, de fapt, asta gândea Andreicuţ, doar că i-a fost jenă să supraliciteze, a păstrat o urmă de bun simţ pe undeva, aşa că a considerat că Ţara şi Biserica sunt totuna. O părere cel puţin discutabilă, întotdeauna acuzabilă de fals, exagerare, orgoliu şi vanitate.

Eu n-aş da ţării niciun copil, pentru că ţara nu l-ar merita. Ţara n-a făcut mare lucru (ca să nu zic „nimic”) pentru copiii mei, deci n-am nicio datorie faţă de ţară din acest punct de vedere. Ce face acum ţara pentru copiii copiilor mei şi-ai voştri e foarte puţin, să revendici dreptul Ţării şi Bisericii asupra copiilor mi se pare un gest total lipsit de modestie, extrem de orgolios, mult prea îndrăzneţ chiar şi venind din partea unor preoţi obişnuiţi cu luxul condamnabil, încurcaţi în limuzine scumpe şi Catedrale ale Neamului. Ţara asta şi biserica asta nu ne merită copiii.

În acelaşi timp, sunt de acord că Omul are nevoie de copii. Că nu e nevoie de calcule sofisticate, de palate şi conturi consistente la bănci ca să te hotărăşti să faci un copil, după care la al doilea renunţi pentru că e prea mare efortul, sunt prea multe griji şi nopţi nedormite. E bine să faci copii, e bine să-i ai, chiar dacă pierzi nopţi şi toată viaţa vei avea griji. Dar nu-i faci pentru ţară şi cu atât mai puţin pentru biserică. Îi faci pentru mama şi pentru tata, pentru liniştea molipsitoare din ochii lor, pentru zâmbetul şi fericirea pe care le transmit. E un egoism perfect aici, copiii sunt doar ai părinţilor lor, ai celor care-i nasc, îi cresc şi se chinue cu ei şi niciodată ai altcuiva, fie ţară, biserică sau altă entitate cu iz religios-patriotard.

Drept pentru care, Prea Sfinţia voastră, de acord cu Marşul pentru Viaţă, nu şi cu motivele pe care le-aţi găsit. Şi apropo de motive: chiar nu v-aţi gândit, de pildă, că poate ar trebui sensibilizat puţin şi statul român în direcţia asta? N-am văzut nicio lozincă, n-am auzit niciun cuvânt care să ceară Guvernului, Parlamentului, instituţiilor statului mai multă grijă faţă de copiii Ţării. Pentru că, dacă ar exista o preocupare sinceră şi determinată din partea statului român, fiţi sigur că românii ar face şi-ar creşte mult mai mulţi copii.

Ideea este că nu ajung îndemnurile şi marşurile bisericii împotriva avorturilor, e nevoie şi de susţinerea efectivă a tinerelor familii de către Ţară şi Biserică. Dar despre asta, desigur, mărşăluitorii n-au suflat o vorbuliţă. Ştim cu toţii de ce, nu?!

(Dumitru Manolăchescu)