Nu doar anii înghesuiţi în articulaţii şi pe oriunde nu ţi i-ai dori mă fac să fiu precaut în legătură cu viitorul măreţ care ne aşteaptă pe toţi sub înţeleapta guvernare Dragnea-Tăriceanu. Când populismul fierbe, primăvara, precum mustul, toamna, sunt obligat să fiu atent şi să nu cred chiar tot ce spun guvernanţii. M-am fript de prea multe ori cu promisiuni electorale niciodată onorate ca să mai înghit acum toate visele frumoase devenite realitate doar în mintea celor interesaţi.

Aşa încât, simt nevoia să fiu discret şi cât se poate de obiectiv: 1. Dacă salariile pe care proiectul de Lege a salarizării unitare le face deja publice se vor putea plăti fără a duce România în criză, atunci va fi meritul exclusiv al echipei sus-pomenite, la care se adaugă premierul Grindeanu. Noi, cârcotaşii de serviciu, ne vom pune cenuşă-n cap şi ne vom călugări, însoţindu-l pe Becali la Muntele Athos. 2. Dacă efectul uriaşelor creşteri de lefuri pentru bugetari – creştere îndreptăţită în unele sectoare, cum ar fi Sănătatea şi Învăţământul – se va traduce într-o inflaţie galopantă şi o subţiere a veniturilor reale, atunci aceeaşi echipă va trebui să suporte consecinţele.

Care consecinţe, musiu?! Păi, asta-i problema. Pensionarii formează masa fidelă a votanţilor PSD-ALDE. În caz de pierdere a direcţiei economico-financiare, pensionarii vor avea cel mai mult de suferit, pentru că pensiile lor se măresc aproape nesemnificativ. De fapt, proiecţia bugetară superoptimistă a actualului Guvern îi sacrifică, în primul rând, pe cei care trăiesc din nişte pensii superamărâte. Pe locul doi la capitolul „sacrificaţi” se înscriu întreprinzătorii privaţi, micile şi mediile afaceri care vor fi nevoite să ţină pasul cu creşterea salariului minim pe economie şi, în general, cu creşterea lefurilor din sectorul bugetar.

E de la sine înţeles că nicio Lege, nicio Curte, niciun DNA ameninţat şi monitorizat de guvernanţii cuplului Dragnea-Tăriceanu nu va reuşi să pună sub acuzare o Putere care „dă” oamenilor ce-şi doresc ei mai mult: bani! Această Putere şi-a însuşit deja un brand: noi suntem cei care dăm, nu luăm de la români! Cum să faci să le bagi românilor în cap că şi „datul” ăsta are rostul lui, că efectul lui poate fi unul pervers atunci când nu se bazează pe o economie funcţională, sănătoasă la minte şi la trup?! N-are niciun rost, nu faci decât să te-acoperi de înjurături şi semne obscene.

Senzaţia de care nu pot să scap este că suntem fentaţi cu bună ştiinţă, de sus şi până jos: adică de la Institutul Naţional de Statistică şi Ministerul Finanţelor, până la executanţii politicilor publice ale Guvernului din teritoriu. De unde scepticismul meu? Din două părţi: prima este neîncrederea pe care mi-o inspiră orice politică populistă deşănţată – alianţa PSD-ALDE e campioană în materie, depăşeşte cu mult ce a reuşit USL la vremea ei. A doua este dată de comentariile celor avizaţi, specialiştii în economie şi finanţe sunt aproape unanimi în a critica largheţea cu care Guvernul împrăştie banii de la buget exclusiv pentru consum, tăind orice intenţie de a susţine noi investiţii şi locuri de muncă.

Iar a treia parte a scepticismului meu se ancorează adânc în trecutul lui Tăriceanu. Am mai trăit experimente populiste exact când venerabilul era premier şi Băsescu preşedinte. Ştim ce s-a întâmplat atunci, ne mai aducem aminte cum se măreau lefurile şi pensiile, unii îl votează şi azi pe Tăriceanu pentru că acum 10 ani s-a milostivit şi le-a mărit pensiile sau salariile. Ce a urmat, cum a intrat şi cum a ieşit România din criza provocată atunci şi ca urmare a unor cheltuieli nejustificate, cât am suferit cu toţii şi ce mult ne-a costat revenirea la normal – astea sunt lucruri pe care nimeni nu mai vrea să şi le amintească.

De fapt, dacă mă gândesc bine n-am niciun pic de încredere în cuplul politic Dragnea-Tăriceanu şi în majoritatea parlamentară PSD-ALDE. Nu mă întrebaţi de ce, s-ar putea să nu vă placă ce auziţi sau citiţi. Mă uit la porcăiala dintre Dragnea şi Ponta, doi foşti mari prieteni, mă uit la prestaţia lamentabilă a fostului preşedinte Băsescu în acelaşi Parlament şi mi se face greaţă când mă gândesc în mâna cui ne punem prezentul, viitorul şi alte timpuri istorice. Iar greaţa asta, ca să fim înţeleşi până la capăt, mă încearcă şi când mă bărbieresc, dimineaţa, gândindu-mă la „farmecele” marinarului-preşedinte...

Eu încă mai sper să mă înşel, să fiu excesiv de pesimist şi de pătimaş şi totul să se termine cu bine, să creştem într-un an-doi cât alţii în 10-20 şi toată lumea să fie fericită. Ca să-mi păstrez, însă, bruma de optimism care nu mă defineşte ar trebui să mă închid într-o peşteră în care să nu răzbată decât „acordurile” Antenei 3, şi nici acelea toate. Ceea ce nu se poate.

(Dumitru Manolăchescu)