Decembrie e o lună grea de amintiri şi simboluri, complicată pentru cei „slabi de înger”. Nu ştiu dacă intru pe de-a-ntregul în această categorie, cred că sunt pe la mijloc, dar cu siguranţă în Decembrie „simţ enorm şi văz monstruos”, adică, pe vorbele mele, sunt mai blegos-sentimental decât în restul anului. Motive? Destule:

*Ziua Naţională mă face să râd şi să plâng în acelaşi timp. Asta nu-i bine, dar nu pot altfel. Am râs citind ştirea că la Galaţi s-a născut primul sirian micuţ, din părinţi emigraţi în România. Micuţul sirian se numeşte Yousuf Andrei, ceea ce e foarte frumos. Uite că pentru unii cetăţenia română poate fi o soluţie, mai ales când la tine în ţară e război şi foamete. Am plâns, apoi, în dimineaţa Zilei Naţionale văzând un filmuleţ în care o tânără din Hong Kong cânta „Deşteaptă-te, române!” în limba română, cu patos şi convingere pe care nu le întâlneşti la marii politicieni patrioţi naţionali precum... dar n-are rost, îi ştim pe de rost!  Mi-a mai plăcut de Ziua Naţională petrecerea de la Fierbinţi şi poezia scrisă-recitată pe scenă de Celentano-Văncică, un personaj care simte româneşte la fiecare sticlă de bere. „Ăştia suntem, noi la supărare bem...” zicea el şi mare dreptate avea: bem şi la supărare, şi la bucurie; noi şi la moarte, şi la naştere bem. Ca românu’, nu?! Ca omu’, de fapt, că oameni suntem! Poezioara lui Celentano este o „Românie, te iubesc” spusă din greul inimii, cu lacrimi în ochi. Citiţi-o pe unde-o găsiţi, că merită!

*Vine apoi Moş Nicolae, Sfântul ăla bun care umple încălţările copiilor cu dulciuri; ăsta e un Moş care n-a primit pe vremuri alt nume, cum s-a întâmplat cu Moş Crăciun care devenise Moş Gerilă. Un Moş important pentru copii, părinţi, bunici. Un Moş frumos, chiar dacă invizibil, care n-o sperie pe nepoţica mea, aşa cum o sperie Moş Crăciun cu barba şi costumaţia lui.

*De pe la mijlocul lui decembrie încep „cântările” memorialistice despre Revoluţia din ’89. L-am văzut la tribuna oficială de la Bucureşti pe Ion Iliescu. Tăcut şi oarecum stingher, cam ca toţi foştii preşedinţi – mă rog, excepţia o cunoaşteţi, nu despre ea vorbim. Ion Iliescu nu mai e plimbăreţul de altădată, i-a trecut vremea şi-l ajung din urmă blestemele mamelor şi copiilor celor morţi degeaba la Revoluţie, va fi nevoit să vorbească mult şi mai ales convingător despre cine şi de ce a tras în noi după 22... Altfel, îi vom auzi din nou lamentându-se pe „revoluţionarii” care s-au înstăpânit peste case şi terenuri moca, pe baza unor certificate contra-cost  de „luptători cu rol determinant”... Asta în vreme ce adevăraţii şi singurii revoluţionari, oamenii care ne-au scăpat de comunismul ceauşist, îşi dorm somnul de veci ucişi de gloanţe şi tancuri.

*Crăciunul e o sărbătoare frumoasă, care adună la un loc familia în sunet de colinde. Ne amintim de vremuri apuse, când colindam şi noi pe la ferestrele vecinilor, aşteptând un covrig, un măr sau un bănuţ cu care să ne cumpărăm un pistol cu capse... De Crăciun mâncăm şi bem de parcă mâine s-ar sfârşi Lumea, ceea ce nu e cu totul exclus dar nu e nici cea mai bună idee. Mesajul sărbătorii de Crăciun e ascuns într-o publicitate agresivă, care te obligă să uiţi de cele sfinte şi să devii un consumator înrăit...

*Finalul de an, altă gaură în buzunarul peticit al românului mediu. Revelionul n-are nimic sfânt, dar tocmai de-aia nu mai avem nicio limită (parcă la Crăciun am avea...), ştim că nu ne mustră nimeni de Sus. Păi cum, trece anul şi noi... nimic?! Hai acum, pe ultima sută, că nu se ştie niciodată!

*Am lăsat la urmă bomboana pe colivă a emoţiilor de Decembrie: alegerile din 11. O încercare grea pentru nişte români obosiţi de-atâtea sărbători şi drumuri printr-o ţară fără drumuri. O loterie cu numerele câştigătoare cunoscute mult înainte de unii, cu manipulări la lumina zilei, cu minciuni cât cuprinde şi promisiuni deşarte. Şi cu o lozincă susţinută de însuşi preşedintele României: Hai la vot, neamule!  Asta măcar are o logică, altele ţin doar de dorinţa de a fi la Putere cu orice preţ. Aşa că voi fi de acord cu Iohannis: Hai la vot, neamule! „Hai la vot şi dă-le foc”, cum spunea Văncică!

Dumitru Manolăchescu