Pe 15 ianuarie românii sărbătoresc Ziua Culturii Naționale. E 15 ianuarie pentru că în acest mijloc de ianuarie s-a născut Mihai Eminescu. Ziua Culturii Naționale își cinstește, deci, Poetul Național.

Nu-mi dau seama cine își mai amintește de Eminescu într-o Românie fără busolă, adică fără orizont și fără direcție. România zilelor noastre – cea care a supraviețuit arderilor purificatoare a două Războaie mondiale, ale dictaturii Ceaușiste și, în egală măsură, ale Revoluției din decembrie 1989 – dă dovadă de supremă aroganță asumându-și ziua de naștere a Luceafărului drept Zi a Culturii Naționale. Înțeleg resorturile gestului: avem nevoie de imaginea unui geniu pustiu așa cum avem nevoie de oglinda-oglinjoară a scorpiei din povestea Albei-ca-Zăpada, cea care să-ți spună oricând și oriunde că ești cel mai bun, cel mai frumos, cel mai drept și cel mai viteaz.

Înțeleg, dar uite că am momente când mă răzvrătesc și parcă nu-mi vine să accept acest sacrilegiu. Eminescu merită mult mai mult decât o recunoaștere ignobilă, Eminescu este partea ascunsă și-atât de rară a sufletului românesc, partea aia bună, frumoasă, inteligentă, empatică, tristă, iubind și dăruind iubire în viață și dincolo de ea. Restul, viața ticăloșită, cultura degradată, șmecheria ridicată la rang de lege, de politică de stat nu seamănă cu Luceafărul. Suntem niște nevrednici epigoni, niște nemernici care l-am folosit și îl folosim pe Eminescu drept „scut” pentru a ne ascunde prostia, ticăloșia, șmecheria, incultura.

Așa încât, ca unul care îl iubesc pe Caragiale pentru că s-a născut la Haimanale și a creat literar oameni care seamănă ca două picături de apă cu poporul român, propun schimbarea Zilei Culturii Naționale pe 1 februarie, ziua în care s-a născut, în 1852, Ion Luca Caragiale. Nu ne regăsim și, din câte îmi pot da eu seama, nici nu ne vom regăsi vreodată în tristețile existențiale ale lui Eminescu; românii încă sunt nelămuriți cum vine aia, monșer, „nu credeam să-nvăț a muri vreodată”?! Păi cine-nvață, frate, să moară?! Sau chestia cu „cobori în jos, Luceafăr blând...” – ce aiureală, păi sigur că l-a lăsat baltă pe-ăla rece și distant, de ne lumina de pe Cer, și l-a luat cu amor curat pe blândul paj de lângă ea, de pe Pământ... Cum să iubești un Luceafăr, bă nene?!

Mihai Eminescu e departe de noi, de tenebrele și micimile sufletului românesc. Caragiale ne e mult mai aproape, el a descoperit pe la 1880 că noi eram Cațavencu, Farfuridi, Brânzovenescu, Tipătescu, Zoe, Pristanda, Jupân Dumitrache, Nae Ipingescu și toată galeria personajelor din nemuritoarele și mereu actualele lui opere. Târziu, și oarecum loviți în mândria noastră națională, am înțeles că suntem un popor de „cetățeni turmentați”.

Am înțeles noi ceva dar nu ne place și nici nu recunoaștem ce-am înțeles. Ne amăgim împrumutând de la Luceafărul poeziei românești calități pe care nu le avem. Dacă am pricepe cu adevărat cine suntem, de unde venim și spre ce ne îndreptăm ar trebui să acceptăm că în oglinda care ne arată pe noi, cei adevărați, vedem mai degrabă personajele lui Caragiale decât Luceferi blânzi alunecând pe-o rază...

S-ar putea să nu vă placă, dar astea sunt argumentele mele în favoarea propunerii de a schimba Ziua Culturii Naționale de pe 15 ianuarie pe 1 februarie. Lăsați-l pe Eminescu să se odihnească în pace, nu-l mai obosiți cu recunoașteri târzii și aduceri aminte pioase! El merită mult mai mult decât manifestările de paradă ale epigonilor oficiali. Personajele lui Caragiale, cu osebire „cetățeanul turmentat”, sunt adevăratele simboluri ale culturii noastre naționale.

(Dumitru Manolăchescu)