Oasele sfinţilor sau muritorilor care-au trăit ca sfinţii pun pe drumuri milioane de români în fiecare an. De departe, pe primul loc sunt moaştele Sfintei Parascheva de la Iaşi, nici nu se putea altundeva, Moldova e „fruncea” în materie de rugăciuni şi mătănii – poate pentru că moldovenii sunt şi cei mai păcătoşi, căci cum altfel să fie când au atâta vin... Dar nici Bucureştiul nu stă rău, la Patriarhie se aduc moaştele Sfântului Dimitrie şi multe altele de care eu n-am ştiinţă. Sâmbăta trecută a fost trecut în rândul sfinţilor un mitropolit al Ardealului, Andrei Şaguna, apropiat românilor covăsneni prin Liga Cultural Creştină care-i poartă numele. A fost mare sărbătoare la Sibiu, puhoi de oameni, politicieni, preşedintele României... Duminică a venit rândul canonizării altui Mitropolit al Ardealului, Simion Ştefan, a fost sărbătoare mare la Alba Iulia. Important lucru sfinţenia asta, avem atâta nevoie de ea, umblăm toată viaţa şi-o căutăm oriunde, în toate bisericile şi în toate icoanele, numai în sufletul nostru nu!

Rezultă, măcar la prima vedere, că suntem un popor evlavios. Nu blestemăm, nu blasfemăm, nu preacurvim, nu furăm, nu ucidem, nu jinduim la nevasta altuia... Şi-atunci? Ce căutăm la sfintele moaşte ale tuturor sfintelor şi sfinţilor făcători de minuni dacă nu iertarea păcatelor noastre multe şi grele?! Nu reuşesc să-mi dau seama de ce ne autoflagelăm în asemenea hal, de ce atâtea mii şi zeci de mii de oameni vin din toate colţurile ţării, pe frig şi ploaie, stau în genunchi şi aşteaptă zile şi nopţi fericitul prilej de a săruta icoanele şi veşmintele sfinte ale moaştelor.

Sau poate motivul „pasului vioi al pelerinilor” (după cum frumos zicea Mitropolitul Moldovei) este altul, mult mai prozaic? Să fie la mijloc sărăcia lucie a credincioşilor, care abia aşteaptă un blid de sarmale şi-un coltuc de pâine?! M-am întrebat mereu ce s-ar întâmpla dacă moaştele sfinţilor şi sfintelor n-ar fi vegheate de praznicele astea săţioase? Ar mai veni lumea în număr atât de mare să stea în genunchi, să-şi ceară iertarea păcatelor şi chiar să creadă că minunile astea se produc aievea?

Oamenii care trec prin faţa moaştelor sunt păcătoşi, cum cu toţii suntem. Ei se roagă pentru sănătate, bani şi spor în toate şi chiar speră că aripile îngerilor sunt mai largi şi îngăduitoare în acel spaţiu sfinţit de mirosul de tămâie şi glasurile tărăgănate ale preoţilor. Daţi-mi voie, totuşi, să am îndoieli că lumea asta, oricât ar fi ea de păcătoasă şi credincioasă, s-ar mai călca în picioare la moaşte dacă evenimentul n-ar fi însoţit de mirosul sarmalelor. Dacă pelerinajul la moaşte s-ar face într-o perioadă de post negru, sau dacă Biserica Ortodoxă ar sărăci brusc şi inexplicabil (nu vă speriaţi, nu se va întâmpla, veghează Prea Fericitul şi Înalt Prea Sfinţii), atunci s-ar putea măsura adevărata credinţă şi virtute a poporului născut creştin şi ortodox. Să nu zic vorbă proastă, dar nu cred că într-o asemenea nefericită ipostază am mai vedea atâta îmbulzeală şi măzăceală la moaştele sfintelor şi sfinţilor care veghează destinul istoric al ţării noastre. Nu e, desigur, cazul lui Gigi Becali, el sărută moaştele cu sfială nu de foame, ci dintr-o profundă credinţă, una atât de îngăduitoare încât îi permite să se creadă Alesul Domnului pe Pământ şi să se poarte ca atare. Pregătiţi-vă, la câte biserici înalţă şi câţi bani dă călugărilor de la Muntele Athos, peste nici 50 de ani veţi auzi de canonizarea Sfântului George Becali...

Rândurile de faţă mi-au fost inspirate de un dialog auzit la un praznic de asemenea factură, dialog care n-avea nimic sfânt şi care se purta liber, fără nicio perdea, între femei şi bărbaţi care merseseră în genunchi zeci de metri, într-o pornire evlavioasă greu de suportat pentru „liberii cugetători”. Nu îndrăznesc să-l redau, pentru că schimbul acela de opinii era plin de înjurături şi drăcuieli, contraindicate persoanelor cu adevărat credincioase. Iar la mijloc erau... aţi ghicit, sarmalele care se împuţinaseră pentru cei de la urma cozii. Ceea ce m-a lămurit, oarecum, asupra mobilului real al sfinţeniei şi evlaviei multora dintre „pelerinii cu paşi vioi”...

N-aş vrea să fiu înţeles greşit, cum se întâmplă adesea, n-am nimic nici cu sfinţii – în a căror putere şi milosârdie cred –, nici cu moaştele (în ale căror miraculoase puteri nu cred) şi nici măcar cu săracii care vin la aceste sărbători religioase doar ca să mănânce pe săturate. Dar pentru mine credinţa este ceva mult prea personal şi intim pentru a fi expus în văzul şi atingerea vulgului. Nu m-aş simţi deloc împăcat cu Cel de Sus, cu mine şi cu moaştele din faţa mea înconjurat de o mulţime flămândă, lipsită de evlavie, dar plină de blesteme şi înjurături printre dinţi. Este unul din motivele pentru care mă întreb câtă credinţă are, de fapt, poporul meu şi de ce simt preoţii nevoia construirii unei faraonice Catedrale a Mântuirii Neamului? Dar aici e altă discuţie, poate vom găsi timp şi pentru acest subiect.