Interviu cu preotul Vasile Antonie Tămaș, în cadrul campaniei marca Observatorul de Covasna, „Depresia nu e o sentință”

Depresia, sau boala sufletului, afectează peste 350 de milioane de persoane din întreaga lume, arată datele prezentate într-un raport al Organizației Mondiale a Sănătății (OMS). Deși s-ar putea să nu conștientizăm, sunt și printre noi mulți care se confruntă cu această problemă, despre care știm clar că nu este o închipuire, ci vine din suferințe adânci. Din acest motiv, și pentru că e important să vorbim despre lucrurile care dor, Observatorul de Covasna a lansat campania „Depresia nu e o sentință”. În cadrul demersului, până acum am vorbit cu un psiholog, care ne-a oferit perspectiva specialistului, dar și cu un dansator profesionist, de la care am aflat mai multe despre beneficiile mișcării.

Astăzi, vrem să aflăm cum este văzut fenomenul depresiei din perspectivă religioasă. Așa că am ales să vorbim cu unul dintre cei mai iubiți preoți, părintele ortodox Vasile Antonie Tămaș, din satul Vâlcele. Ne-a povestit despre experiențele proprii, ne-a spus cum a reușit să salveze numeroase vieți sau care este rolul încrederii în divinitate.

Am aflat un lucru important: râsul este un medicament eficient și gratuit. Citește și tu interviul următor, să afli povestea preotului și sfaturile oferite de acesta.

– Pentru început, aș dori să te întreb ce crezi tu, ca om al Bisericii, că este depresia?

Știm că mai multe atacuri de panică duc la depresie. Atacul de panică, de fapt acesta este cel mai des întâlnit, depresia mai rar, dar există. Am trecut și eu prin stări de depresie, de anxietate. Aproape trei ani de zile am avut atacuri de panică, niște stări groaznice. Atacul de panică apare inopinant, nu ești avertizat. De exemplu, pe mine m-au apucat în oraș. Simptomele sunt infarct, atac cerebral, respirație care se intensifică și se îngreunează, accelerează ritmul cardiac, transpirații, deci o stare de moarte. Atacul de panică este o senzație de moarte, o senzație de cedare a organismului. Organismul îți cedează din toate punctele de vedere. Cea mai mare problemă este spaima. O încercare de autoconservare și cea mai mare încercare este spaima. În primele luni după ce intervin atacurile de panică, ele se repetă, cel puțin în cazul meu, la câteva zile. Starea de anxietate generală este creată de felul în care tu mereu trăiești cu teama că nu știi când vei avea un nou atac de panică. Practic tu le aștepți și le chemi non-stop. Asta este o teamă, se manifestă și când ești într-o pădure sau într-o mulțime. Nu e bine nici să fii singur, nici într-o aglomerație foarte mare, pentru că intervine teama și vine atacul de panică.

– În cazul în care nu ești singur, cum crezi că ar trebui să reacționeze cei din jurul tău? Sau cum vezi tu că putem noi ajuta cel mai bine o persoană care face un atac de panică?

După ce a intervenit atacul de panică, cea mai mare greșeală a celor din jur este să vină să zică „vai, ce-ai pățit?”, „vai, ce-i cu tine?”. Asta intensifică și mai mult atacul de panică. De aceea nu-i bine să ai oameni lângă tine care să se alarmeze, să se panicheze. Pentru că toată panica lor ți se transmite ție. În momentul când tu știi că ai atacuri de panică, atunci oamenii din jurul tău trebuie să te trateze ca și cum n-ai avea nimic.

– Tu cum te-ai vindecat? Ce ai făcut să ieși de acolo, din întunericul acestor stări?

Am fost la spital, la Urgență, cred că de vreo 20 de ori în cei trei ani de zile, crezând că mor. Îmi luam tensiunea și pulsul în fiecare zi de vreo 50 de ori. Credeam că mor. Când ajungeam la urgență și doctorul spunea „a fost un atac de panică, n-aveți nimic” și-mi dădea un Xanax, mă linișteam eu psihic. Practic, și intrarea în spital însemna de fapt o temperare a atacului de panică, a stării de anxietate. Pentru că eu aveam acolo siguranța că sunt doctori și nu mor. De fapt trebuie să ți se transmită faptul că tu nu mori. Asta e important.

– Din ce cauză ai ajuns în stările acelea?

Atacurile de panică se fac de obicei datorită unei acumulări de stres, supărări, lipsă de odihnă, alimentație neregulată și nesănătoasă, în nici un caz, la mine, n-a fost vorba de alcool, de exemplu. Sunt oameni care își tratează stările cu alcool. Și atunci alcoolul transmite un fel de serotonină, un fel de adrenalină, din câte am înțeles eu, și atunci se diminuează. Dar alcoolul pentru mine nu există ca reper în viață. Iar cele mai groaznice momente erau atunci când trebuia să slujesc. Îmi aduc aminte că într-o noapte de Înviere, când erau câteva sute de oameni în spatele meu în biserică, eu trebuia să ies cu Sfintele Daruri din Altar, să le țin în mână și să pomenesc la Vohodul Mare ctitorii, ierarhul și pe ceilalți creștini. Simțeam atunci, în fața a 300-400 de oameni care se uită la mine, că voi pica din picioare. Nu mai aveam putere nici în picioare, nici în mâini, transpiram în palme, aveam o stare pe care n-am mai trăit-o niciodată. Și într-adevăr, mi-a ajutat Dumnezeu și am revenit în Altar unde deja, nemaifiind ațintite atâtea priviri spre mine, s-a diminuat starea de panică.

Atacurile de panică sunt de fapt niște leziuni sufletești. Eu așa le pot numi. Niște leziuni sufletești, spirituale, care trebuie tratate numai prin oameni. Sunt foarte rare situațiile în care acestea se autotratează. Eu sunt unul din puținii indivizi care s-au autotratat. M-am învățat cu atacurile de panică, știam când vin, știam că cel mai mult timp îți ia să conștientizezi că nu mori. Aici intervine teama de moarte. Este cea mai perfidă, teama de moarte, în momentul atacului de panică. Și este o senzație de sufocare și de dezechilibru. Senzație de încețoșare a privirii.

– Poate este o întrebare prea personală, dar aceste atacuri de panică au apărut în urma decesului tatălui tău?

Nu. Atacurile de panică au intervenit în toamna anului 2018. Când tata a murit, eu deja de doi ani aveam atacuri de panică. Într-adevăr, moartea tatălui meu a însemnat o cădere în depresie. Am avut o depresie nu neapărat de izolare, nu m-am izolat, dar a fost o leziune majoră și o stare de supărare continuă, care, bineînțeles, că a transformat organismul meu în cel mai bun spațiu pentru atacurile de panică.

– Ce te-a scos din întunericul acela al depresiei?

Credința și încrederea în propriile forțe. Mie mi-a trecut dintr-o dată! Eram pe litoral împreună cu mai multe persoane din Vâlcele. Priveam marea de pe șezlong. Mă uitam și la oamenii de pe plajă și am zis „Doamne, oamenii ăștia au atât de multe probleme și eu, în loc să mă gândesc la ce să fac mai bine pentru țară, pentru județul Covasna, pentru Vâlcele, pentru oamenii săraci, eu mă gândesc că mă apucă atacul de panică!? Ia să nu mă mai apuce, că nu mai iau nicio pastilă!” Și am purtat la mine încă vreo două luni Xanaxul, dar nu au mai apărut acele stări.

Timp de trei ani, între 2018 și 2021, am fost cobaiul doctorilor. Un cobai beteag care în loc să învețe să se vindece singur prin încredere, credință, putință, credea că dacă dă niște bani la psihologi, îl vindecă ei. E ca și cu omul care nu merge la biserică și când are o problemă vine și dă niște bani, crezând că biserica este un magazin de la care cumperi minuni.

– Părinții tăi au știut prin ce treci? Ai simțit ajutorul lor?

Da, bineînțeles. Exclusiv părinții sunt cei care m-au ajutat, câțiva oameni de calitate din jurul meu, prieteni, și mă încărcam cu energie și când îmi vedeam fetița, pe Maria Elisabeta, fiind conștient de faptul că eu trebuie să trăiesc, în primul rând, pentru a fi un sprijin pentru ea.

– Cum vezi relația dintre credință și sănătatea mintală. O persoană care trăiește cu depresia poate fi influențată de credință?

Noi vorbim despre două tipuri de relație suflet-credință. Credința este de fapt sufletul mântuirii și mântuirea este sufletul credinței. Sincopele apar nu neapărat în spirit, ci în minte. Noi, din punct de vedere creștin trebuie să coborâm cu mintea în inimă și să urcăm inima în minte. Iar eficacitatea credinței în viața unui om care vrea să se tămăduiască pe sine este majoră. Să nu uităm că biserica are și Taina Sfântului Maslu, care este vindecare pentru suflet și trup. Iar Mântuitorul Iisus Hristos este doctorul sufletelor și trupurilor noastre. Așa spune Biserica. Iar o chestiune care este tot mai prezentă în ziua de azi, se referă la cei care, tangențial, nu trăiesc în Biserică. Dacă ar trăi în Bserică, ar participa la slujbe. Practic, sunt creștini de recensământ. Pe plan spiritual nu există. Pentru că nu vor să existe, nu pentru că le interzice cineva acest lucru. Omul care nu participă la slujbele bisericii, practic nu are legătură cu tainele bisericii. E un fel de „anemie” spirituală lipsa de la biserică, indiferent de gândirea și concepțiile pe care le are omul. Iar în ultima vreme găsim tot mai des situațiile în care oamenii aleargă la biserică tocmai datorită acestor stări de panică, ce nu-și găsesc leacul la psiholog și psihiatru, personaje cu care eu nu sunt deloc de acord, pentru tratarea sufletului sau a minții. Și asta pentru că pe propria mea piele, n-am reușit să rezolv nimic, am reușit să cheltui niște bani, în schimb. Niște bani care erau mai utili în anumite cazuri umanitare poate. Așadar, nu recomand psihologi pentru atacuri de panică și stări de anxietate. Recomand liniștea Bisericii și dialogurile cu oamenii de calitate care au trecut prin așa ceva, pentru că un om de calitate și un pic educat știe cum să explice manifestarea și felul în care să treci peste. Practic, atacul de panică trebuie disecat. Eu, ca preot, duhovnic, disec această stare și o prezint penitentului sub forme care m-au afectat pe mine și care sunt similare în 90% din cazuri.

– Există sfaturi sau resurse spirituale pe care le oferi persoanelor care se confruntă cu depresie sau anxietate?

În primul rând, am avut o campanie în mediul online, prin care am reușit să dialoghez cu zeci de persoane aflate în pragul sinuciderii datorită episoadelor depresive, și am reușit să le întorc printr-o strategie spirituală, vocațională, verbal. Am reușit să le întorc la viață, să spun așa. Am reușit să-i deviez din drumul către moarte. Dumnezeu a făcut lucrurile astea, eu, robul Lui, am participat numai ca mijlocitor, să zicem așa.

Dar ceea ce n-au reușit psihologi și psihiatri, care au rolul lor în societate, dar nu pentru mine, în momentul în care descoperi tainele Bisericii și Îl descoperi cu adevărat pe Dumnezeu, îți dai seama că sensul și răspunsul le găsești în Biserică și în duhovnici, gratuit.

– Cum gestionezi cazurile de depresie atunci când sunt aduse în fața ta, ca preot?

În primul rând, pornesc de la premisa că pe mine nu mă mai poate surprinde nimic în această lume. Nu mai pot fi surprins de ceva, indiferent de ce s-ar întâmpla. Au venit la mine hoți aflați în depresie, „sfinți” aflați în depresie, oameni care au ucis persoane, oameni care și-au bătut joc de alți oameni, iar eu instant, intru în mintea acelei persoane. Pot să dau un exemplu, deși lucrurile acestea țin mai mult de legătura dintre un duhovnic și penitent. A venit la mine un bărbat pe care l-a părăsit nevasta după vreo 35 de ani de căsnicie. A venit să-mi spună că el merge acasă și se spânzură. Ca paranteză, sunt oameni în societate, de obicei mai puțin educați, care spun așa, e o vorbă, un jargon, că „cine zice, nu o face”. Eu nu-mi permit să-mi asum acest jargon, că dacă o face, și a vorbit ultima oară cu mine!? Plec de la început cu premisa că fiecare are nevoie de sprijin. Și acestui om i-am zis în felul următor: „Bine, te duci acasă și te spânzuri!” L-am întrebat „unde vrei să te spânzuri? în șură? Sau de copac?” mi-a spus că nu contează. Apoi i-am zis că „dacă te spânzuri de copac, ai grijă copacul să fie suficient de puternic, creanga să fie rezistentă, că dacă nu, se poate rupe și poți să rămâi imobilizat la pat și nu te mai poți spânzura!” Și atunci omul a început să râdă. E ca la un atac de panică, dacă spunem „Vaai, vai de mine, vaai”, ăla se duce atunci, în momentul acela! Lângă tine se spânzură! Omul a început să râdă: „Păi cum, părinte?” „Păi așa bine!” Și i-am zis așa: „Dacă n-ai funie, am eu la clopot una, din aia tare, nu se rupe!” A început omul să râdă în biserică, a zis „Părinte, așa ceva n-am auzit niciodată!” Am zis „Bun! Te mai întreb un singur lucru și apoi te las să mergi să te spânzuri.”„Da, părinte!” „Îți iubești nepoții? Ai nepoți frumoși care sunt la școală.” „Da, îi iubesc!” „Eu cred că nu-i iubești, eu cred că îi urăști.” „De ce, părinte?” „Păi după ce tu o să te spânzuri, toți colegii de clasă ai nepoților tăi vor zice că sunt nepoții lui «Spânzuratu´». Toată viața lor, ei vor fi din neamul lui «Spânzuratu´». Îți place, așa-i?” „Vai de mine, nu-mi place!” „Atunci? Stai acasă și nu te mai spânzura!” A ieșit omul afară din biserică și a urlat cât a putut „Mulțumesc, Doamne!” A fost un strigăt de descătușare pe care nu l-am auzit în viața mea de la nimeni. Acum omul trăiește bine-mersi, soția s-a întors acasă, e fericit, vine la biserică, se spovedește, se împărtășește. Așa trebuie făcut! Așa fac eu!

– Sunt sigură că ai foarte multe astfel de cazuri. Ne mai poți împărtăși din experiențele în care ai ajutat pe cineva care a luptat cu depresia să găsească speranță și vindecare prin credință?

Am fost sunat de fete, băieți, oameni de diferite vârste, aflați în depresie. Cele mai dese cazuri sunt în rândul fetelor părăsite de iubiți. Fată de 20 de ani legată la cap cu vreun terorist din ăsta stalinisto bolșevic, așa-i numesc eu, cu un dictator din ăsta care le face să creadă că fără ei nu există viață, și după ce pleacă teroristul, fata intră în depresie. Că fără teroristul ăla nu există viață. Și atunci, bineînțeles, vor să se spânzure, să intre cu mașina în ceva, să ia pastile... Am avut un caz în care m-a sunat o fată noaptea la 12. A zis că numai cu mine simte că poate vorbi, pentru că eu sunt mai atipic de felul meu. A spus că va lua 40 de pastile de Fenobarbital și va adormi ca să moară. Și am zis „nu le lua pe toate, că poți muri și cu 20. Am eu pe cineva care are nevoie de Fenobarbital pentru  20 de zile. Lasă-le undeva cu un bilet că sunt pentru mine, când vin ăștia să te găsească moartă.” A început să râdă. Un râs de descătușare. Mi-a scris dimineață, „părinte, sunt bine, nu mai am nimic. Nu știu ce ați făcut cu mine!” „Eu n-am făcut nimic cu tine, l-am scos pe dracul din cap, că ăla e acolo!”

– Cazurile acestea pe care mi le-ai povestit, le pot scrie în interviul nostru? Nu încălcăm o anume confidențialitate?

Bineînțeles! Sunt vieți salvate! Nu am dat nume, sunt vieți salvate!

– Ca ultimă întrebare, ce mesaje încurajatoare sau versete din Scriptură recomanzi persoanelor care trec prin momentele dificile de depresie?

Psalm 1:18 „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria”, adică Pământul. Asta înseamnă că noi oriunde privim, vedem lucrarea lui Dumnezeu, care este perfectibilă. Și de aceea noi trebuie să fim conștienți că sufletul nostru poate fi perfectibil, legându-ne de frumosul îndemn al Mântuitorului care spune în Evanghelia după Matei: „Fiți dar desăvârșiți precum Tatăl vostru desăvârșit este”. Adică legiunile spirituale ar trebui să treacă în momentul în care ne uităm la frumusețea, bucuria și rânduiala din jurul nostru, și pe care noi, oamenii, o degradăm din când în când.

Apoi, raportarea la aproapele, este cea mai importantă, iar Evanghelia după Matei spune așa: „Am fost flămând și mi-ați dat să mănânc, am fost gol și m-ați îmbrăcat, am fost în temniță și m-ați cercetat, am fost străin și m-ați primit”. Asta înseamnă că raportat la aproapele nostru, este de fapt calea către vindecare și spre mântuire. Noi nu ne putem trata spiritual decât prin aproapele nostru. De aceea, suntem decisivi în ceea ce privește consolarea spirituală și drumul pe care sufletul aproapelui nostru îl parcurge de când se naște și până la moarte.

Sursa foto: Vasile Antonie Tămaș/Instagram