Interviu cu Kiss László, bibliotecarul care a mers 3000 km cu bicicleta prin Europa ca să vorbească despre lectură și biblioteci școlare

Pasionat deopotrivă de lectură și ciclism, Kiss László, bibliotecar școlar la Liceul Teoretic „Mikes Kelemen” din Sfântu Gheorghe, a surprins lumea printr-un proiect inedit care a presupus parcurgerea a 3000 km cu bicicleta, în cadrul campaniei „Lecturând prin Europa – Bibliotecile școlare de la Marea Neagră la Marea Nordului”.

În calitatea sa de președinte al Asociației Bibliotecarilor din România, sucursala Covasna, vicepreședintele Asociației Bibliotecarilor Maghiari din România, Kiss László cunoaște îndeaproape problemele cu care se confruntă bibliotecile școlare la nivel național, motiv pentru care și-a propus, printre altele, să sensibilizeze opinia publică în privința importanței bibliotecilor, dar și a nevoii de reînființare a Bibliotecii Pedagogice Naționale I. C. Petrescu.

Un exemplu viu al dictonului latin „Mens sana in corpore sano”, Kiss László a luptat cu el însuși ca un adevărat sportiv pentru a duce la bun sfârșit proiectul pornit din România și desfășurat pe teritoriul a șapte state membre UE.

Cum i-a venit ideea, ce satisfacții a obținut și ce dificultăți a avut de depășit în timpul derulării proiectului, am aflat chiar de la cel mai ingenios promotor al promovării lecturii din România.

– Când am aflat prima oară de dumneavoastră, mi-a răsărit în minte întrebarea: cum îi trece cuiva prin minte să se lanseze într-o asemenea aventură? Îmi spuneți cum v-a venit ideea?

– În primul rând, am vrut să arăt că şi noi, bibliotecarii, suntem la fel cu toți oamenii, așa încât nimeni să nu mai creadă despre noi că stăm toată ziua pe scaun și citim sau curățăm păianjenii de pe cărți, noi facem foarte multe lucruri. Eu m-am dus cu bicicleta, dar mai știu pe cineva din Hunedoara care a vrut să traverseze Canalul Mânecii înot. Deci nu numai eu am idei din astea. Dar, ca să revin la întrebare, deși poate părea o nebunie, trebuie să știți că această campanie pe care am desfășurat-o a fost programată și gândită îndelung. Am planificat totul cam acum un an și jumătate. Nu m-am trezit peste noapte că vreau să plec cu bicicleta și a doua zi am plecat. Asta chiar ar fi fost o nebunie. Dar eu nu sunt nici nebun, nici un om care face lucruri supranaturale.

– Și care a fost principala motivație? De ce acest traseu?

– Avea loc Congresul Internațional al Bibliotecilor Școlare de la Maastricht. De regulă, astfel de congrese se organizează în locuri exotice, gen Kuala Lumpur sau cum o să fie anul următor Tokyo. Pentru mine, cea mai accesibilă variantă era Maastricht, dar numai taxa de participare la un asemenea congres este de 500 de euro. Un bibliotecar școlar de unde să aibă acești bani? Atunci m-am gândit că trebuie să fac ceva ca să ajung totuși acolo, dar să nu trebuiască să plătesc. Așa am ajuns la această campanie. M-am gândit că, dacă fac o campanie pentru biblioteci școlare, dar și de atragere a atenției asupra acestei conferințe, mă vor primi. Atunci m-am gândit ca oriunde mă opresc pe traseu să fac o campanie locală, în parteneriat cu bibliotecarii școlari de acolo, care să aducă media voi putea vorbi despre problemele bibliotecii.

– Și traseul cum l-ați ales?

– Puteam să mă duc de la Sfântu Gheorghe până la Maastricht, dar mi-am dat seama că nu sună bine, că nu toată lumea știe unde e Sfântu Gheorghe sau unde e Maastricht. Atunci am zis că sună mai interesant să mă duc de la Marea Neagră la Marea Nordului.

– Nu v-a fost teamă că e totuși prea mult?

– Pentru mine într-un fel a fost ușor pentru că sunt un biciclist înrăit. Merg cu mountain bike-ul cam peste tot. Mersul pe bicicletă mă relaxează, după tot stresul de la serviciu și din activitățile de voluntariat în care sunt implicat. Oricum, nu sunt biciclist profesionist. Bicicleta îmi place la fel de mult ca și cititul.

– Dar dacă faceți atât de multe lucruri, când mai aveți timp și pentru lectură?

– Păi pentru lectură întotdeauna ai timp. E drept că avem foarte multe alternative de petrecere a timpului liber, dar dacă vrei să visezi, atunci numai prin lectură poți să visezi. Citind poți să-ți imaginezi anumite lucruri. Televizorul îți dă toată informația gata preparată. Știi cum arată contele de Monte Cristo, Regele Arthur și așa mai departe. Nu ai cum să-ți folosești creierul. Iei de-a gata ceea ce și-a imaginat altcineva și îți arată.

– E interesant ce spuneți, dar astăzi trăim ca să ne construim o carieră, să facem bani, la ce ne folosește să citim și să visăm?

– În viață se pot face multe. Poți merge la școli profesionale, îți poți dezvolta o afacere, dar dacă vrei să ai un job adevărat, mai ales la privat, unde te afli într-un mediu competitiv, te ajută enorm să fi citit și să ai niște diplome obținute de la o universitate valoroasă. Trebuie să ai o practică a cititului. Trebuie să ai anumite cunoștințe. Or, aceste cunoștințe nu poți să le ai dacă nu știi să citești bine. Oricine poate să-și plătească diploma și să nu se ducă la facultate, dar când este vorba despre pâine și, mai ales la privat, acolo se uită la ce știi. Dacă nu știi nimic poți să ai oricâte diplome vrei.

– În epoca asta în care a apărut cartea digitală, cum vedeți viitorul lecturii?

– Este foarte bine. Cred că ar trebui să ne procurăm și e-reader pentru copiii noștri. Este foarte bine să citească. După învățătoare, următoarea persoană care ar trebui să se implice în viața școlarului și să îi dezvolte gustul pentru lectură este bibliotecarul. Există foarte multe proiecte prin care facem asta. De aceea s-a transformat postul în profesor documentarist ca să facem proiecte prin care copiii să intre în contact cu cartea sau cu cartea digitală. Am observat că cei care citesc, citesc și carte digitală și carte fizică, dar cei care spun că citesc numai carte electronică nu citesc de fapt nimic. Dacă citim pe Facebook o știre, aia nu e lectură. De fapt trebuie să citești cartea de la cap la coadă, căci asta înseamnă arta de a citi. Deci cititul este și o artă, dar a devenit de la un moment dat și o obligație.

– Obligație față de cine?

– Față de tine însuți, dar și față de societate.

– Cine îi motivează pe copii să citească?

– Și noi, dar mai ales părinții. Studiile arată că părinții care sunt văzuți de copiii lor că citesc îi influențează și încep și ei să citească, dar cei ai căror părinți nu citesc nu vor citi decât în rare cazuri.

– Revenind puțin la campania cu bicicleta, sunt curioasă să vă întreb cum decurgea o zi din această campanie.

– În fiecare zi a trebuit să merg pe bicicletă. A fost puțin cam greu, dar am reușit. Practic, la 5 dimineaţa mă trezeam, la 6 porneam și la 18 trebuia să fiu prezent la evenimentul de campanie cu presa din următoarea localitate. Aproape zilnic era așa. Și în România, și în Slovacia, și în Ungaria, tot așa a fost. Campania dura cam două ore cu totul. Mergeam apoi la masă, puneam informațiile pe Facebook, ca să se vadă constant că sunt în campanie și că o desfășor. Nu am apucat să dorm mai mult de cinci ore pe noapte în perioada campaniei.

– Pe tot parcursul ăsta nu ați simțit niciodată că vă e greu? Nu v-a părut rău că v-ați băgat în ceva ce poate nu reușeați să duceți la bun sfârșit?

– Ba da. De foarte multe ori. Dar când ajungeam în următorul loc în care făceam campanie și oamenii mă primeau cu deschidere și entuziasm, îmi reveneam și parcă găseam puterea de a merge mai departe. Erau momente în care mă simțeam istovit și psihic cedam, dar m-am întâlnit la un moment dat cu niște sportive de performanță care mi-au zis că atunci când simt că nu mai pot să mă gândesc la ele. Asta m-a motivat și mai mult și mi-a dat puterea să continui. Deși la un moment dat mi-a cedat genunchiul și pe o bucată de drum în Ungaria a trebuit să iau și autobuzul și am întâmpinat o mulțime de alte dificultăți.

– Și când ați ajuns la Maastricht cum a fost?

– A fost interesant că și ei mă consideraseră nebun când le-am propus proiectul. Dar când am început să dezvolt proiectul și să le arăt ce vreau și cum urmează să se desfășoare totul, au înțeles că inițiativa este bună.

– La sfârșitul acestei campanii, care a fost concret rezultatul? Ce ați obținut de pe urma ei?

– Eu mi-am zis că esențialul era să facem o legătură pentru că de foarte multe ori nu avem legătură cu străinătatea. Vorbesc de noi, bibliotecarii școlari. Apoi am reușit să atrag atenția asupra bibliotecilor școlare care au probleme diverse care țin de lipsa de fonduri, de analfabetismul funcțional cu care ne confruntăm și de multe alte aspecte de acest gen. Plus, satisfacția că am dus proiectul la bun sfârșit.