Mai e mai puțin de o săptămână până când începe din nou școala, iar prin multe case ghiozdanele, penarele și hainele pentru prima zi sunt deja pregătite sau bifate pe liste. Mai greu e cu ce nu încape în ghiozdan: teama copilului, emoțiile părintelui și întrebarea dacă va fi bine după ce mâna mică se desprinde de cea a adultului la poarta școlii. Am rugat-o pe Grațiela Stroie, psiholog clinician, psihoterapeut și terapeut ABA din Întorsura Buzăului, să alcătuiască un mic „ghid de supraviețuire” pentru părinții care își duc copiii pentru prima dată la școală. Au ieșit cinci lucruri numai bune de pus în „ghiozdanul” părintelui.

Înainte de prima zi de școală, părinții încearcă să pregătească tot ce poate fi pregătit. Rechizite, haine, traseul până la școală, programul de dimineață. Uneori încearcă să pregătească și lucrurile care nu prea pot fi controlate. Se gândesc dacă îi va plăcea copilului, dacă își va face prieteni, dacă se va descurca singur sau dacă va plânge când vine momentul despărțirii.

Grațiela Stroie spune că nu avem nevoie să controlăm toate aceste variabile. Mai important este să-i oferim copilului câteva repere și, poate mai ales, un adult în care să poată găsi siguranță.

„Copilul are nevoie de câteva repere care să îl ajute să vadă lumea nouă în care pășește suficient de previzibilă și, mai ales, are nevoie de un adult alături de el care să creadă în capacitățile sale și care să îi poată conține toate emoțiile”, spune psihologul.

1. Fă necunoscutul cunoscut (sau previzibil)

Pentru noi, școala este o clădire. Pentru un copil care intră pentru prima dată pe poartă, este o lume întreagă despre care încă nu știe mare lucru. Unde va sta, cine va fi acolo, unde pleacă mama sau tata după ce îl lasă, cine îl ia acasă și cât durează până se întoarce.

Nu trebuie să-i explicăm fiecare minut al zilei. Putem însă să facem necunoscutul puțin mai cunoscut.

O plimbare până la școală înainte de începerea cursurilor, o privire aruncată în curte, o fotografie cu învățătoarea, dacă există această posibilitate, sau simplul fapt că îi explicăm cine îl duce și cine îl ia pot face diferența.

„Incertitudinea ne face să fim mai vigilenți, adică să stăm în gardă și să resimțim un nivel mai ridicat de stres, iar opusul, predictibilitatea, ne ajută sistemul nervos să percepem situațiile ca fiind mai controlabile, iar familiaritatea aduce un sentiment de confort”, explică Grațiela Stroie.

Psihologul recomandă ca părinții să vorbească simplu și concret despre ceea ce urmează.

„Aș recomanda, în limita posibilităților, să vizităm școala dinainte sau măcar să îi prezentăm copilului clădirea și curtea acesteia și, dacă e posibil, să îi arătăm o fotografie cu cadrul didactic. De asemenea, ajută să îi explicăm pe scurt ce se va întâmpla la școală, cam cum este programul, cine îl duce și cine îl ia, unde se desparte dimineața de părinte și dacă are colegi de la grădiniță și la școală”, spune psihologul. 

Cu alte cuvinte, nu putem promite că prima zi va fi ușoară. Putem face însă în așa fel încât să nu fie complet străină.

2. Împrumută-i copilului încrederea ta

Copiii sunt foarte buni la a observa diferența dintre „O să fie bine!” spus cu încredere și același „O să fie bine?” rostit de un părinte care pare că ar prefera să intre și el în clasă.

În primele săptămâni, copilul se uită și la adult ca să afle cum ar trebui să privească această lume nouă. Dacă părintele are încredere în el, în cadrul didactic și în faptul că adaptarea își va găsi ritmul, o parte din această siguranță ajunge și la copil.

„Transmite-i prin atitudine, ton, comportament și cuvinte așteptări pozitive și o setare mentală spre reușită. Ai încredere în el că se va adapta bine și se va descurca, că e pe mâini bune în mediul școlar și că, deși e posibil să dureze câteva luni adaptarea, este o experiență de învățare care aduce lucruri bune în evoluția și dezvoltarea sa”, spune psihologul.

Asta înseamnă și să rezistăm tentației de a verifica permanent dacă totul este bine sau de a căuta, prin întrebări repetate, confirmarea că nimic rău nu s-a întâmplat.

„Atunci când copilul simte că părintele său are încredere în el și în proces, va împrumuta această atitudine”, explică Grațiela Stroie.

Uneori, înainte să aibă copilul încredere că poate, trebuie să vadă în ochii noștri că noi credem deja asta.

3. Lasă emoțiile să existe

Poți să fii bucuros că începe școala și să-ți fie frică de ea. Poți să fii curios cum va arăta clasa și, în același timp, să vrei să rămâi acasă cu mama. La șase ani, toate aceste lucruri pot încăpea în același copil și chiar în aceeași dimineață.

De aceea, „Nu ai de ce să-ți fie frică” nu este întotdeauna încurajarea pe care credem că o oferim.

„Un copil poate simți în același timp curiozitate, bucurie, teamă și tristețe în această etapă. Dacă aude legat de asta că nu are de ce să îi fie frică, nu îl ajută cu nimic, ba mai mult, se va simți neînțeles sau va crede că e ceva în neregulă cu el pentru că simte toate astea”, spune Grațiela Stroie.

În loc să alungăm emoția, putem să-i spunem copilului că are voie să o simtă și că nu trebuie să treacă singur prin ea.

„Dacă îi spunem că are sens ceea ce simte, având în vedere că se confruntă cu ceva nou, și că e normal să îi fie frică sau greu uneori, îi normalizăm trăirile, le dăm voie să existe și sunt mai ușor de procesat. Cu alte cuvinte, se simte în siguranță chiar dacă e în disconfort”, a adăugat psihologul.

Și aici pot apărea micile secrete dintre copil și părinte, cum ar fi o îmbrățișare anume înainte de despărțire, o poezioară numai de ei știută, un desen mic pe mână sau un obiect ținut în buzunar. Lucruri mărunte care spun, de fapt, că suntem cu ei chiar și când nu ne văd.

Iar după școală, copilul poate avea nevoie să lase jos nu doar ghiozdanul. După câteva ore în care a stat atent, a ascultat, a respectat reguli și s-a adaptat unui mediu nou, este posibil să ajungă acasă agitat, să plângă aparent fără motiv sau să se opună unor cerințe simple.

„După școală au nevoie de conectare emoțională, hrană, odihnă și timp pentru activități nestructurate și joacă liberă”, recomandă psihologul.

4. Nu cere raport la poarta școlii

Probabil că părintele care a așteptat câteva ore să-și recupereze copilul are în minte suficiente întrebări pentru o mică conferință de presă. Cum a fost? Ai mâncat? Cu cine ai stat? Ți-ai făcut prieteni? Ce a zis doamna? Ai plâns? Te-a supărat cineva?

Iar de pe bancheta din spate poate veni răspunsul care încheie interviul înainte să înceapă: „Nu știu”. Nu înseamnă neapărat că s-a întâmplat ceva sau că cel mic nu vrea să povestească.

„O avalanșă de întrebări la care cel mai adesea auzim un «nu știu» ca răspuns apare pentru că deja funcțiile executive ale creierului – memoria de lucru, atenția, inhibiția, reglarea emoțională – au fost solicitate intens în orele de la școală și copilul are nevoie să «decupleze» această parte a minții sale și să se relaxeze”, explică Grațiela Stroie.

Așadar, raportul de activitate poate fi amânat. Uneori copilul va începe să vorbească la masă. Alteori în timp ce se joacă. Și, exact când părintele stinge lumina și speră că ziua s-a încheiat, s-ar putea să audă: „Mami, să-ți spun ce s-a întâmplat azi...”.

„Este posibil să înceapă să povestească întâmplările de peste zi chiar înainte de culcare, când își încheie mental bucla zilei și așază narativ experiențele”, spune psihologul.

5. Privește adaptarea ca pe un proces

Prima zi poate merge minunat. A doua la fel. Iar în a treia săptămână copilul poate anunța, foarte hotărât, că nu mai merge niciodată la școală. Sau poate plânge în primele zile, iar după o lună să uite să mai spună „pa” când intră pe poartă.

Adaptarea nu are termen-limită și nici nu arată la fel pentru toți copiii.

„Primele zile sau săptămâni sunt importante, dar ele nu garantează că nu se mai produc schimbări. Evaluăm adaptarea după felul în care copilul recunoaște și integrează rutina, după gradul de încredere pe care îl are în adulții de la școală, după cum separarea de părinte devine tot mai ușoară și după cum îi crește cooperarea”, mai explică Grațiela Stroie.

Nici procesul nu este unul liniar. Vor exista zile mai ușoare și zile în care despărțirea de dimineață pare că ne întoarce de unde am plecat.

„Toate acestea necesită timp și nu sunt liniare. Ritmul depinde și de caracteristicile unice ale copilului: temperament, experiențe anterioare, dar și de așteptările adulților din jurul său”, spune ea.

Poate că acesta este și lucrul cel mai greu de pus în „ghiozdanul” părintelui, și anume răbdarea de a nu grăbi un proces doar pentru că alt copil pare că s-a obișnuit deja.

Pentru că, dincolo de cele cinci recomandări, Grațiela Stroie spune că începutul acesta are nevoie, înainte de toate, de siguranță.

 „Pe scurt, ce ar fi recomandat să facem pentru a-i ajuta pe copii să aibă o adaptare cât mai ușoară, mai ales la intrarea în clasa pregătitoare, este să le oferim suficientă siguranță în ei, în noi, în cadrele didactice și în procesul în sine, și să avem suficiente resurse mentale și emoționale pentru a-i ajuta să se regleze emoțional”, a concluzionat Grațiela Stroie.