Ce se mai întâmplă cu podarii mei
Mă poartă pe drumuri. Dar nu mă supăr, căci toate drumurile lor duc la teatru şi nu cunosc bucurie mai mare decât aceea de a merge pe urmele ucenicilor mei. Mă gândesc, ce-ar ieşi dacă cineva s-ar apuca să scrie despre toţi tinerii care, din 1970 şi până astăzi, au tot trecut prin atelierul de teatru din Podul Casei de Cultură a Studenţilor din Bucureşti? Ar ieşi, îmi place să cred, un spectaculos volum despre ucenicie – despre roluri şi măşti, despre revelaţie şi imitaţie, despre farmecul neegalat al întâlnirii/dialogului prin joc. În volumul acela ar fi vorba şi despre Podul meu, despre încercarea de a fi cât mai aproape de portretul maestrului viu, care se străduieşte să descopere şi să atingă centrul vital al ucenicilor săi. Unul dintre ucenicii care în ultimul timp mă poartă pe drumurile sale este Zolan, Zalán sau Fiom. În cartea de identitate şi pe afişele spectacolelor sale, Zalán Zakariás. Un licean din Sfântu Gheorghe, înzestrat pentru teatru, în primul rând pentru actorie, adus la Bucureşti, în Teatrul Studenţesc Podul, de un fost podar, Kázmér Kovács. Arhitect din Sfântu Gheorghe, Kázmér se întoarce mereu în mansarda Casei de Cultură a Studenţilor din Bucureşti şi nu vine cu mâna goală. Îmi aduce ba un text dramatic, ba un spectator rătăcit, ba o poveste despre teatrul din oraşele pe care le colindă în calitate de arhitect. Într-o zi l-a adus pe liceanul Zalán Zakariás. Să facă teatru. Când l-am cunoscut, Zalán nu prea ştia să vorbească româneşte, dar zarurile fuseseră deja aruncate. Spre întristarea sufletului meu, n-a fost să ajungă actor – ceea ce mi s-a întâmplat şi mie cândva. A terminat facultatea de regie la Bucureşti. Fiind profesor de actorie la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică, am urmărit procesul lui de formare în ale regiei de teatru. Acum, din când în când, Zalán mă cheamă la Sfântu pentru a-i vedea spectacolele. Atât la Teatrul Tamási Áron din Sfîntu Gheorghe, cât şi la trupa profesionistă de la StudioM, din Casa de Cultură a oraşului. Mai înspre vară, am văzut un spectacol după textul lui Caragiale „O noapte furtunoasă”. Tot în vară, la Casa de Cultură maghiară din Bucureşti, am asistat la spectacolul de mişcare şi expresivitate scenică “Esc”, iar recent, în seara zilei de 22 decembrie 2008, la Târgu Secuiesc, am vizionat un spectacol realizat după comedia lui Beaumarchais, “Nunta lui Figaro”. Fără doar şi poate, mă aflu în dialog cu un coleg de breaslă. O relaţie de la regizor la regizor: dincolo de diferenţa de vârstă, între autoritatea dascălului/maestrului şi vocaţia fostului ucenic, a intervenit cu discreţie semnul matematic de EGALitate. Obligatoriu, tinereţea îşi spune cuvântul, obligatoriu, să nu-i spunem bătrâneţea, ci o anumită experienţă îşi spune cuvântul. Nu am fost, nu sunt şi nici nu-mi doresc să ajung un cronicar dramatic, aşa că nu-mi propun să analizez vreunul din cele trei spectacole văzute de mine la Sfântu, la Bucureşti sau la Târgu Secuiesc. Voiam doar să vă spun că un fost podar, Zalán Zakariás, şi-a făcut în Secuime un Pod al lui. Dacă ar fi să-mi recunosc vreun sentiment de invidie în relaţie cu fostul ucenic Zalán, atunci acesta ar fi sigur legat de Podul lui, unde trăieşte bucuria de a lucra cu actori talentaţi, dăruiţi teatrului până la uitarea de sine. Oameni foarte tineri, dornici de afirmare, dăruiţi unui text, indiferent de autor sau viziuni regizorale. Îi doresc lui Zolan, cum îi spun eu, puterea de a descoperi şi a atinge, la rândul său, centrele vitale ale tinerilor cu care lucrează. Sigur nu se va supăra pe mine dacă îi doresc ca, din când în când, să fie şi actor! Ştiu că poate fi un actor bun, la înălţimea regizorului Zalán Zakariás.
Cătălin Naum Conf. Univ. U.N.A.T.C. Regizor la T. S. Podul