Este o vorbă, „Cine nu are bătrâni, să îşi cumpere, iar cine are, să şi-i îngrijească“. Fiindcă bătrân înseamnă înţelept. Şi dacă e până acolo, voi apela la o zicală: „Puţini oameni ştiu să fie bătrâni.” (La Rochefoucault). Încă de la naştere, ne luptăm să ajungem bătrâni. Viaţa pentru foarte mulţi dintre noi trece aşa de uşor încât pur şi simplu te trezeşti bătrân. Etapele vieţii se succed cu repeziciune; copilăria, adolescenţa, tinereţea, maturitatea, bătrâ ne ţea. Se pare însă

Povestea lui Alexandru Lingurar, zis Ochiosu, un personaj pitoresc al satului Belin Vale, o persoană foarte inte resantă prin însăşi prezenţa sa fizică, unul din bătrânii satului.

Este o vorbă, „Cine nu are bătrâni, să îşi cumpere, iar cine are, să şi-i îngrijească“. Fiindcă bătrân înseamnă înţelept. Şi dacă e până acolo, voi apela la o zicală: „Puţini oameni ştiu să fie bătrâni.” (La Rochefoucault). Încă de la naştere, ne luptăm să ajungem bătrâni. Viaţa pentru foarte mulţi dintre noi trece aşa de uşor încât pur şi simplu te trezeşti bătrân. Etapele vieţii se succed cu repeziciune; copilăria, adolescenţa, tinereţea, maturitatea, bătrâ ne ţea. Se pare însă că (viaţa a demonstrat-o) etapa cea mai grea este bătrâneţea. Cei care au ştiut să-şi organizeze viaţa, au muncit asigurându-şi o pensie care însă oricât de consistentă ar fi, după o anumită vârstă şi în anumite condiţii, nu este suficientă. Bătrânii sunt mulţi şi trăiesc în toată lumea. Viaţa care durează mai mult este un semn de civilizaţie. Această transformare este pentru toţi o nouă provocare, aceea de a valoriza mai mult această viaţă. Longevitatea este aproape un miracol. Vârsta mai lungă este un dar de la Dumnezeu şi o cucerire, în timpurile noastre, o ocazie extraordinară pentru o convieţuire mai umană. Bătrânii pot contribui într-un mod hotă râtor prin prezenţa şi cultura lor, la umanizarea întregii societăţi.

Un personaj pitoresc al satului Belin Vale, o persoană foarte inte resantă prin însăşi prezenţa sa fizică, unul din bătrânii satului este şi Alexandru Lingurar, zis „Ochiosu” (probabil datorită fap tului că are nişte ochi mari şi frumoşi),iar pentru populaţia maghiară din comună, „tanţos Sandor”, poreclă care i s-a dat pentru că era un foarte bun dansator. Toată lumea îl cunoaşte, de la copilul care abia păşeşte spre grădiniţă, copiii de la şcoală, până la ultimul om din localitate. Şi cum să nu fie cunoscut un om care, şi la această frumoasă vârstă (79 de ani) păstrează un aer tineresc, plin de optimism. Acum mărunţel de statură, tras la faţă –poate şi din cauza vârstei - are mereu zâmbetul pe buze.

Ochii mari albaştri, asemenea cerului de vară, emană o lumină pătrun zătoare. La prima vedere, un străin, ar crede că e un ofiţer în rezervă datorită uniformei de militar sau de poliţist (depinde ce are) şi a cizmelor de box pe care le poartă de când se ştie, a mersului milităresc cu care păşeşte.

Asta probabil şi pentru că, aşa cum mi-a mărturisit cu ocazia unei discuţii avute zilele trecute cu dumnealui, i-a plăcut tare mult armata.

Nu există zi în care să nu coboare în centrul comunei. Îl întâlneşti zilnic venind seara spre casă, salutându-te respectuos cu mâna ridicată asemenea unui soldat. Lucru pe care, probabil, mulţi nu ştiu este faptul că, sub masca aceasta de om bătrân pe lângă care mulţi trec fără să-l bage în seamă sau, în şi mai rău caz, făcând remarci răutăcioase la adresa sa, se ascunde un om inteligent, cumpătat în vorbire, un om care a trecut, asemenea altora, prin multe greutăţi de-a lungul vieţii. Nu-i uşor nici acum, dară cu ani în urmă să creşti 10 copii.

În urmă cu câteva zile l-am invitat la şcoală să statu de vorbă cu dumnealui. A venit îmbrăcat cu cea mai nouă haină de ,,mareşal” pe care o poartă doar cu ocazia unor evenimente mai importante.

Este un interlocutor plăcut, vorbeşte cu zâmbetul pe buze şi cu plăcere, mai ales de vremurile din tinereţe şi despre armată.

(Articol realizat de învăţătoarea Dorina Bădescu, şi apărut în ziarul „Observatorul de

Belin Vale“)

***

D.B.: Nene Sandule, de când vă ştiu purtaţi haine de militar. Vă rog să-mi spuneţi de ce?

A.L.: Mi-a plăcut foarte mult viaţa de militar. Am făcut rost mereu de aceste haine de la ofiţeri pensionari din Braşov, caschete de la miliţieni.

D.B.: Aţi fost renumit în tinereţe prin felul în care dansaţi. Poves tiţi-mi ceva din acele vremuri!

A.L.: Mi-a placut viaţa, jocul. Am dansat pe scenă în Belin, pe urmă la Aita-Mare, Căpeni, la Baraolt, Vârghiş şi chiar la Sf.Gheorghe. Aici am fost invitat pentru trei zile - m-au ţinut pe măncare şi băutură. Am învăţat şi pe alţii şi am dansat împreună cu mai mulţi. Am apărut pe scenă şi cu feciorul meu şi cu fata mea la concursuri. Am diplomă.

D.B.: Ce anume dansaţi şi ce costum purtaţi atunci când eraţi pe scenă?

A.L.: Am jucat ardeleana românească şi bătuta. Ştiam să joc şi ungureasca. Aveam costum ţărănesc împrumutat de la Casa de Cultură din Sf. Gherghe: cioareci albi, cămaşă albă, lăibărică neagră, şerpar. Am fost aplaudat mereu.

D.B.: Spuneţi-mi un moment plăcut din viaţa d-voastră.

A.L.: În armată! Am jucat şi acolo! Aflase comandantul ceva despre mine şi m-a chemat la el. A crezut că ştiu să cânt la instrument. Iam spus că ştiu doar să joc şi atunci m-a pus să fac o echipă de dans. Şi am făcut! Am participat şi acolo la concursuri cu echipa de dansuri. Aveam mâncare bună, mai primeam câte un şpriţ de la comandant. A fost foarte bine, mai bine ca şi acasă de o sută de ori!

D.B.: Aţi avut o familie mare!

A.L.: Da. Am avut zece copii: patru feciori şi şase fete; toţi trăiesc. Am vreo 40 de nepoţi şi vreo 15-20 de strănepoţi (nu ştia exact).

D.B.: Cu ce v-aţi ocupat, unde aţi lucrat în tinereţe?

A.L.: Am lucrat ca şef de echipă la ferma din Ozun vreo 35 de ani. Am fost şi şef de echipă la C.A.P-ul din Belin, paznic la Uzina 2 din Braşov, la Autocamioane Braşov. Acum am pensia de 450 lei. Mă descurc că stau cu feciorul care are grijă împreună cu nora de mine. Mai lucrez şi acum câte ceva: cosesc pe la oameni pe bani, în grădini iarba, lucernă, rugii de pe cartofi... mai câştig un ban, aşa mai încet, mai bătrâneşte. Oamenii mă cheamă, iar când promit ceva mă ţin de cuvânt!

D.B.: Coşuri, mături din nuiele aţi făcut vreodată?

A.L.: Cum să nu!? Mai fac şi acum, dar mai rar …

D.B.: Aţi fost vreodată la spital, suferiţi de vreo boală?

A.L.: În toată viaţa mea am fost două săptămâni la spital că am avut un accident. În rest, n-am prea fost la doctor. Nu mă doare nimic, dar am pro bleme acum cu tensiunea. Mia zis d-na doctor să iau medicamente, altfel pot s-o păţesc, dar nu prea iau. Mai bine beau un şpriţ!

D.B.: Ce părere aveţi, cum e acum viaţa faţă de ce a fost în tinereţile d-voastră?

A.L.: Păi, cum să fie? Bine! E democraţie, dă ajutor social, „alocăţii“ pentru copii, pensii... e

bine!

D.B.: Vă mulţu mesc, şi vă doresc multă sănătate!

După discuţia avută cu acest ommi-am dat seama cât de puţin cunoaştem adevărata valoare a unor oameni care trăiesc în anonimat fie că sunt sau nu bătrâni! Îi ştim doar pe cei care se impun, cu sau fără voia noastră, pe cei care încearcă să ne fie lideri, cu sau fără voia noastră, şi uităm de cei care au fost cândva ca noi: tineri, frumoşi şi în putere – de bătrânii noştri!

Şi o recomandre de final… trataţi-i cu respect, indiferent dacă sunt sau nu ai voştri. Fie că vă place sau nu, ei există şi nu doar că trebuie acceptaţi, ci şi respectaţi… până mai sunt printre noi!