Árpi Bartha a fost fotoreporterul tinereţii mele la ziarul „Cuvântul nou”. N-a apucat să îmbătrânească, s-a săvârşit din viaţă la 44 de ani. Vineri, în ultima zi a lunii martie, directorul Centrului de Cultură Arcuş şi invitaţii lui au vernisat o expoziţie de fotografii pe care Árpi le-a lăsat moştenire ziarului, soţiei sale, prietenilor şi Arhivelor – nu pot să nu remarc strădania fostului arhivist Ioan Lăcătuşu de a strânge atât o parte importantă din opera fotografică a colegului nostru, cât şi întreaga colecţie a ziarului „Cuvântul nou” risipită pe la diverse instituţii.

Vineri, aşadar, am revăzut, după multă vreme, fotografii de care aproape uitasem. Şi mi-am revăzut nişte foşti colegi de la ziarul „Tükör” de care nu uitasem: Bogdán László, Czegő Zoltán. Am rostit şi impresii despre cine-a fost şi ce a făcut Árpi Bartha; urăsc să vorbesc în faţa publicului, erau nişte zeci de oameni în sala Centrului de Cultură, aşa că am avut de suferit.

Până la urmă, scopul pe care l-a urmărit directorul Centrului, Kopacz Attila, a fost atins: ne-am amintit de viaţa şi opera colegului şi prietenului Árpi Bartha şi-am pus la locul lor episoade din trecutul nostru comun. E mai bine să scriu decât să vorbesc, aşa că aveţi aici ce cred eu că merita spus despre Bartha Árpád, fotoreporterul:

Colegul şi prietenul nostru Árpi are în spate o operă. Şi când spun „în spate” nu mă joc cu o metaforă uzată, el ducea cu adevărat în spate o ditamai geantă cu un ditamai aparat de fotografiat, dotat cu blitz şi tot ce mai era nevoie pentru ca fotoreporterul Bartha să surprindă realitatea pe oriunde îl duceau paşii.

Iar paşii îl duceau peste tot. Cred că a fost ziaristul care a umblat cel mai mult pe teren, prin toate hârtoapele societăţii socialiste multilateral dezvoltate, prin toate ungherele ei insalubre, dar şi prin cele ale „high life”-ului de altădată. Săvârşindu-se din viaţă în 1981, Árpi n-a apucat să simtă cum e să fotografiezi „eroii” capitalismului de cumetrie, care cu siguranţă l-ar fi enervat la culme, sporindu-i senzaţia instinctivă de greaţă pe care o resimţea ori de câte ori devenea martorul unei nedreptăţi.

Bartha Árpád a fost un autodidact. A învăţat singur tainele fotografiei, a trăit pentru şi prin fotografie. Îi apăreau frecvent fotografii în săptămânalul „Brassoi Lapok”, redactorul şef al publicaţiei braşovene îl descoperise şi îi încuraja pasiunea. Până să se angajeze la „Cuvântul nou”, lucru care avea să se întâmple prin 1970, anul în care noul judeţ Covasna devenea posesor de două cotidiane, Árpi făcea un soi de navetă Leţ – Braşov. Deloc simplă, mai ales în condiţiile în care starea lui de sănătate n-a fost niciodată una „de fier”.

Din această perioadă de navetă la Leţ datează şi o poveste relatată de Árpi prietenului şi colegului cu care bătea drumurile judeţului, Ionică Drăgan. Árpi a fost nevoit să doarmă o vreme într-un dric, pentru că n-avea casă şi nici bani ca să stea la hotel în Braşov. A văzut un dric într-o curte, a bătut la poartă şi l-a rugat pe proprietar să-i dea voie să doarmă acolo câteva nopţi. Mi-e greu să nu râd gândindu-mă ce faţă o fi făcut omul acela! Iniţial l-a refuzat, dar Árpi a insistat până când găzdoiul, încă nelămurit asupra sănătăţii mintale a ciudatului personaj, a binevoit: „Bine, tovarăşe dragă, dacă asta vrei...”. Árpi şi-a tras rapid un bec în trăsura mortuară şi-a dormit liniştit câteva nopţi acolo.

Am fost în multe „expediţii” jurnalistice prin judeţ cu Bartha. Am urcat dealurile Comandăului, ne-am rupt încălţările prin noroaiele drumurilor proaste de peste tot, am scris şi câteva reportaje ilustrate cu fotografii din aşezările ţigăneşti. Mi-a rămas în minte un asemenea reportaj documentat la Hetea, o aşezare pe care covăsnenii o cunosc pentru că faima proastă a însoţit-o mereu. Ne-am dus acolo într-o vară, pe timp secetos, pentru că pe ploaie nici măcar maşina condusă de şoferul redacţiei, Gabi bácsi, nu putea urca. Ne-am făcut treaba, am intrat în colibele băştinaşilor, am văzut „viaţa pe scurt”, mizerabilă şi promiscuă, Árpi a făcut poze, eu n-a trebuit să-mi notez nimic pentru că n-aveam cum să uit ce vedeam acolo. Am plecat după o vreme, mânaţi de un teribil dor de civilizaţie.

Árpi avea mai întotdeauna la el un pacheţel cu mâncare, pregătit de buna lui soţie, Irenke. Eu cumpărasem câteva cornuri. Ne-am aşezat pe-o margine de şanţ, el a scos pacheţelul, eu cele două cornuri şi-am început să mâncăm alene, absenţi, cu privirile pironite în colbul drumului. În câteva secunde am simţit că nu mai suntem singuri. O ceată de puradei, însoţiţi de nelipsiţii câini, ne priveau cu ochi pofticioşi. Ne-am uitat la ei şi ne-a stat dumicatul în gât. Le-am întins produsele, le-au luat cu o naturaleţe care presupunea exerciţiu şi-au început să mănânce grăbiţi. Ne-am ridicat, le-am spus „bună ziua” în cele două limbi de circulaţie judeţeană şi ne-am dus spre maşina care ne aştepta ceva mai jos. Nu ne-a răspuns nimeni la salut, copiii erau ocupaţi cu mestecatul.

Dar cea mai bună „operă” a lui Árpi a fost un Hristos răstignit, fotografiat de el în primăvara lui 1970, la Băcel, pe timpul unor teribile inundaţii. Apele Râului Negru năvăliseră peste sat şi inundaseră tot ce le-a ieşit în cale. La o margine de drum sătenii ridicaseră o troiţă, dominată de o cruce cu Iisus răstignit. Apele cuprinseseră picioarele Mântuitorului, iar Arpi a fost acolo la momentul potrivit. Iisus Hristos rezista deasupra apelor învolburate şi murdare, ca o promisiune şi-o speranţă pentru viaţa pe care nimic n-o poate îngropa. Fotografia aceea, mărită şi multiplicată apoi pe un perete întreg al biroului redactorului şef de la „Cuvântul nou”, a făcut epocă. Din păcate, nu mai ştim nimic despre ea.

A murit într-o lună iulie bântuită de zile şi nopţi toride. În ziarul „Cuvântul nou” de luni, 27 iulie 1981, apărea un text în chenar negru cu titlul „Bartha Árpád”. L-am scris împreună cu Ionică Drăgan, îmbărbătându-ne reciproc, la sugestia imperativă a redactorului nostru şef, Titi Timaru, trecut şi el în lumea umbrelor 34 de ani mai târziu. Dacă mă gândesc bine, acela era primul articol „in memoriam” pe care-l scriam. Din păcate, au urmat şi altele, viaţa şi moartea nu iartă pe nimeni.

Au trecut 36 de ani de-atunci. Expoziţia de fotografii vernisată vineri la Centrul de Cultură Arcuş este un motiv suficient pentru mine ca să-i mulţumesc lui Attila Kopacz, în numele tuturor colegilor şi prietenilor lui Árpi Bartha, pentru ideea acestei expoziţii-album şi pentru toată munca pe care o asemenea idee o presupune.

(Dumitru Manolăchescu)