Unele considerațiuni privind rolul instituției militare în evoluția istorică a orașului Sf. Gheorghe

Atestarea documentară a localității Sf. Gheorghe, azi reședință a județului Covasna, o aflăm în 1332, când în registrele decimale papale figurează sub denumirea de Sancto Giorgio, deci după colonizarea secuilor în intrândul cu același nume din sud-estul Transilvaniei.

Este îndeobște cunoscut, pe plan militar, rolul jucat de secuime – implicit al locuitorilor din Sf. Gheorghe – de-a lungul evului mediu, fie ca stavilă a expansiunii turco-mongole, fie ca zid în calea relațiilor dintre românii din Transilvania și cei din celelalte provincii românești. Ca atare, rolul militar al zonei de referință, respectiv al Scaunului secuiesc SEPSI cu reședința la Sf. Gheorghe a fost când pro când contra cauzei românești în ansamblul ei în contextul luptei pentru independență și unitate.

Constituie o realitate faptul că, secuii din zonă au participat la campaniile lui Mihai Viteazul, iar privilegiul acordat de marele voievod locuitorilor de aici este fără îndoială un răspuns.

Localitatea Sf. Gheorghe, nefiind totuși o reședință de garnizoană în evul mediu, până la înființarea în 1762 a regimentelor grănicerești, documentele ne oferă în general date și informații privind obligațiile sau corvezile la care orașul era supus în interes militar, inclusiv de război.

Prin patenta imperială din 15 aprilie 1762, au luat naștere regimentele de graniță, între care se numără și Regimentul 2 infanterie secuiesc de graniță. Sediul comandamentului acestuia se afla firește la Sf. Gheorghe.

Deși acest material urmărește tematica din titlu, pentru sfârșitul sec. XIX și cu precădere pentru prima jumătate a sec. XX (mai precis până în 1945), se cuvine a menționa că această formațiune militară a deținut un loc important pentru istoria orașului Sf. Gheorghe și zona adiacentă în timpul frământărilor național-sociale din 1784, respectiv răscoala lui Horea. În anii 1848-1849, dar și în timpul campaniilor antifranceze desfășurate de monarhia habsburgică în Italia sau pe alte teatre de război.

În primele două situații, Regimentul 2 infanterie secuiesc de graniță a îndeplinit și funcții represive la lupta românilor pentru emancipare socială și națională. Regimentul a fost în stare de alertă în timpul răscoalei lui Horea care a determinat o serie de dezertări a unor grăniceri de origine română, cel puțin așa cum rezultă din notele informative și corespondența dintre regiment și judele regal Kalnoki.

În 1848-1849, Regimentul 2 secuiesc de graniță a purtat lupte grele atât cu trupele ruse cât și cu Legiunea românească a Ţării Bârsei, componentă a castei revoluționare românești de sub comanda lui Avram Iancu. Ciocniri violente între regimentul secuiesc și unitățile românești soldate cu pierderi considerabile de ambele părți au avut loc în noiembrie 1848 în vecinătatea comunei Araci: „în 29 nov, se dă o luptă între secui și legiunea română a Ţării Bârsei, condusă de Constantin Secăreanu și Constantin Ioan. Victoria a fost de partea secuilor. O lună mai târziu, pe vechiul loc se dă o altă luptă, de data aceasta victoria fu de partea românilor. La 2 ianuarie 1849 se încheie un tratat cunoscut sub numele de „Tratatul de la Araci”, care nu a însemnat decât un armistițiu. Secuii revin. Dintre conducătorii români din Araci, Ioan Ciucășel este primul martir...”

În luptele cu trupele ruse în vara anului 1849, Regimentul 2 secuiesc și voluntari secui din zonă a suferit înfrângeri zdrobitoare, printre conducătorii secui căzuți în apriga bătălie de la Chichiș, numărându-se și Gábor Aron.

După înfrângerea revoluției (maghiare) din 1848-1849, și desființarea Regimentului 2 secuiesc de graniță sediul comandamentului acestuia a devenit, provizoriu, comandament militar al regimului absolutist austriac fără ca localitatea Sf. Gheorghe să fi întreținut o garnizoană militară propriu zisă, excepție făcând-o – dacă se poate spune astfel – impozitele percepute populației în vederea întreținerii armatei habsburgice în general.

Documentele nu ne oferă evenimente militare notabile, cel puțin până în preajma primului război mondial.

Declanșarea ostilităților de către România și desfășurarea operațiunilor militare în zona de referință găsește chiar oarecum nepregătite formațiunile Diviziei secuiești vânători de frontieră, după Brașov, orașul Sf. Gheorghe fiind al doilea oraș ca importanță eliberat de armata română.

Luate deci prin surprindere, trupele Diviziei secuiești vânători de frontieră s-au retras, nu înainte de a lua cu sine ostatici din rândul românilor – civili din zona Sf. Gheorghe – internați în lagărul de la Sopron – Ungaria, făcând loc elementelor înaintate ale trupelor Diviziei 6 și 8 române din Armata II, respectiv IV.

Dacă documentele de epocă nu menționează operațiuni militare propriu-zise, în 1916 și respectiv 1918, în afară de înaintări și retrageri ale trupelor române respectiv austro-ungare, în schimb, în memoriile unor oameni ai locului se menționează că mulți români au trecut linia frontului (apoi cea de armistițiu) pentru a se înrola în armata română, sau participarea acestora la alcătuirea gărzilor naționale române în preajma și după 1 Decembrie 1918: „Subsemnatul Octavian Fulea, originar din comuna Hăghig (județul Trei Scaune)... fiind informat că din partea Ministrului Apărării Naționale vi s-a cerut înaintarea de tabele cuprinzând pe foști membrii ai Gărzii Naționale din Ardeal în anii 1918-1919 – ofițeri, grade inferioare și soldați – în vederea conferirii medaliei Ferdinand I, în calitatea mea de fost comandant al Gărzilor Naționale române din comunele Hăghig, Araci, Arini, Iarăşi, Vâlcele, cu gradul de locotenent, îmi permit a vă înainta aici 5 tabele nominale în care sunt trecuți toți câți au făcut parte din Gărzile naționale din comunele sus amintite. Aceste tabele sunt scoase din arhiva fostei Gărzi naționale din comuna Hăghig, pe care o am în păstrare de atunci, din care motiv nu mai pot ști câți din aceștia mai sunt în viață sau cărora li s-ar fi conferit deja medalia Regele Ferdinand”. Tg. Mureș, 8 oct. 1938.

După actul unirii de la 1 Decembrie 1918, rolul factorului militar în orașul de reședință și de fapt în întreg județul capătă cu totul alte dimensiuni. Dacă anterior datei de 1 Decembrie, armata în zona de referință însemna o stavilă înspre vechea Românie, după 1919 instituțiile militare au avut o contribuție cu totul remarcabilă în unificarea administrativă deplină a țării.

Arhivele Statului Covasna nu dispun de fonduri militare propriu-zise, excepție făcând-o Legiunea de Jandarmi Trei Scaune, ce era corp aparte în compunerea Ministerului de Interne, cu organizare militară.

Pentru perioada interbelică, documentele emise de instituțiile militare și civile ale orașului relevă măsuri de consolidare a unității naționale și a apărării acesteia raportată desigur pe plan local.

Armata este prezentă deci în toate compartimentele administrației românești. Documentele ce ne stau la îndemâna reflectă între altele efortul autorităților centrale pentru sprijinirea îndeosebi a Centrului de instrucție a infanteriei – unul dintre cele mai importante ale Armatei – precum și facilități din partea prefecturii în ce privește amenajarea poligoanelor de tragere, a terenurilor necesare pentru diverse construcții militare, etc. Conlucrarea armatei cu organismul civil se reflectă între altele în corespondența dintre Ministerul de război și Primăria Sf. Gheorghe în anumite aspecte ale asigurării logistice; de asemenea pentru popularizarea instituțiilor de învățământ militare precum și școala de pilotaj Tecuci, școala Navală Constanța, Liceele militare, ș.a.

De asemenea, autoritățile civile se implicau în alcătuirea evidențelor cuprinzând cadrele de rezervă ale armatei, ale încorporabililor la solicitarea Cercului de recrutare – Brașov care avea în atribuție această activitate specifică în județul Trei Scaune.

O latură aparte o constituie angajarea organismului militar în viața culturală a orașului de reședință și în general în județ. Ne este mai greu să comparăm numărul de acțiuni de acest fel cu alte județe, nici chiar din Transilvania. Dar este o realitate faptul că populația (românească în general) din județ manifesta o sensibilitate aparte față de acestea, urmare a frustrărilor la care fusese supusă în trecutul nu prea îndepărtat și a prestigiului de excepție de care se bucura armata română în aceste ținuturi.

Este cunoscut rolul pe care l-a avut ASTRA în Transilvania în emanciparea național-culturală a românilor. După Marea Unire unele despărtământe s-au alcătuit și în localitățile județului Trei Scaune, cu menirea de a redeștepta conștiința națională, în special la românii deznaționalizați.

De exemplu, unul dintre primele documente ce le păstrăm privind Despărţământul Tg. Secuiesc ASTRA este o listă de subscripții din partea Regimentului 1 Vânători „Regele Ferdinand”, iar primul președinte al despărţământului fiind colonelul Basarabescu.

Numeroase documente fac referiri la activitățile desfășurate în oraș de Societatea „Cultul eroilor”, la manifestările comemorative dedicate războiului de reîntregire, la sprijinul material acordat de locuitori prin lista de subscripții pentru susținerea A.R.P.A. (Asociația Română pentru Propaganda Aviației) a Ligii Navale.

Cele relatate s-au dorit a fi unele exemplificări ale prezenței militare în județ și câteva sublinieri menționate de documentele de arhivă, pentru perioada interbelică.

În contextul situației interne și externe ale anilor 40, odată cu cedarea Ardealului de Nord ca urmare a Dictatului de la Viena, odată cu retragerea instituțiilor civile, s-au retras din Sf. Gheorghe, la Brașov și autoritățile militare românești sub directa supraveghere a rezidentului regal al Ţinutului Bucegi, prof. Gh. Alexianu.

În Trei Scaune, în primele zile ale lunii septembrie 1940, administrația civilă românească a fost înlocuită cu cea militar-hortistă. Aceasta din urmă a impus drastice măsuri privind anularea realizărilor României Mari pe toate planurile, începând cu interzicerea folosirii limbii române, continuând cu deportarea unei părți a populației românești și evreiești.

După 4 ani de ocupație străină, armata română, a revenit, prin luptă în orașul Sf. Gheorghe. Documentele scot în evidență o parte din unitățile militare românești care au eliberat orașul Sf. Gheorghe, la 8 septembrie 1944, respectiv Batalionul 4 din Divizia 1 Munte, respectiv pe adevărații purtători ai steagului eliberării.

Operațiunea strategică de acoperire a frontierei și a liniei vremelnice de demarcație româno-maghiare a cuprins două faze principale: a) menținerea aliniamentului frontului realizat de Armata 1 română la 23 august 1944 în Podișul Transilvaniei, Crișana și Banat (23 august – 5 septembrie 1944) și b) respingerea ofensivei inamice, care a cuprins două bătălii defensive (a Armatei 4 în podișul transilvan între 5 și 8 septembrie 1944 și a Armatei 1 române, în Crișana și Banat între 13 și 20 septembrie 1944) și o bătălie ofensivă (a Armatei 4, inițial în partea de sud-est a Transilvaniei, de la 7 septembrie 1944, apoi pe întregul front al armatei, de la 9 septembrie).

Consemnăm trei dintre mărturiile participanților la acele evenimente:

General de corp de armată Ion Dumitrache (decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”) comandantul Corpului de munte:

De la comanda Diviziei 2 munte, aflată cu postul de comandă la Deva, am trecut la comanda Corpului de munte, în locul meu la divizie rămânând colonelul Gheorghe Bartolomeu.

Ajuns la Brașov, colonelul Tiberiu Bădescu – șeful de stat major al Corpului de munte – m-a pus la curent cu situația și primele măsuri ordonate de Armata 1 și de Marele Stat Major.

La data de 23 august, Corpul de munte dispunea de trei batalioane de vânători de munte, un regiment de infanterie, unul de cavalerie, trei regimente de artilerie, un regiment de artilerie antiaeriană, grănicerii din zonă și alte subunități și formațiuni. Efectivul total al acestora se ridica la 6156 oameni. Cu aceste unități și subunități, în majoritatea lor formate din recruți, s-a trecut la executarea misiunilor care aveau drept obiectiv, în primă urgență, interceptarea căilor principale de acces spre Brașov. Aceste măsuri au fost consemnate de Ordinul de operații nr. 1 organizându-se trei grupări tactice, cu posturile de comandă la Prejmer, Hălchiu și respectiv Codlea.

În dimineața zilei de 26 august, orele 04.03 trupele ungare au atacat grănicerii de la postul Araci, reușind să treacă Oltul spre Bod. S-a intervenit cu două plutoane din Regimentul 30 dorobanți și inamicul a fost respins.

În luptele pentru respingerea inamicului numeroși locuitori din zonă, riscându-și viața, s-au angajat să sprijine luptele purtate de ostașii români. Inamicul și-a intensificat atacurile și în ziua de 27 august a ocupat Dobolii de Jos (nord Prejmer); pe restul liniei de demarcație el a acționat prin trageri de aruncătoare, artileria noastră ripostând prompt. În același timp, observându-se concentrări de trupe germane la Sfântu Gheorghe, indicii clare că inamicul se pregătea să atace, am reorganizat apărarea pe frontiera vremelnică stabilind două grupuri tactice, măsură care corespundea mai bine condițiilor de teren și posibilităților noastre de apărare. În ziua de 29 august am ordonat Regimentului 30 dorobanți, comandat de locotenent-colonelul Ulpiu Marcu, să atace și să respingă trupele ungare din satul Dobolii de Jos. Înaintarea a fost însă oprită de focul puternic al inamicului. În acele momente, urmând exemplul comandantului de regiment, ostașii s-au avântat la atac prin ploaia de gloanțe. Inamicul a fost înfrânt, dar bravul comandant a căzut în luptă. Căderea neașteptată a locotenent-colonelului Ulpiu Marcu, anunțată și în coloanele gazetei „La arme”, a răscolit ca o furtună toate sufletele... „S-a pătruns în sat, se spunea în reportaj, smulgând inamicului o biruință pe care valurile spumoase ale Oltului o duceau la vale, departe, celor de acasă; ei credeau în noi, și-n izbânda luptei noastre drepte”.

Pe obeliscul ridicat la Dobolii de Jos, spre cinstea celor care și-au jertfit viața în lupta cu inamicul cotropitor pentru eliberarea pământului patriei de sub stăpânire străină, stau următoarele cuvinte: „Nu vărsați lacrimi pe mormintele eroilor, ci mai curând slăviți-i în cântece, așa ca faima lor să rămână un ecou prin legenda veacurilor”.

În ziua de 30 august, în baza ordinului Marelui Stat Major, Corpul de munte a trecut la pregătirea atacului spre Sfântu Gheorghe, prin Ilieni (la acea dată se împlineau patru ani de la Dictatul de la Viena – 30 august 1940). Înainte de atac am adresat tuturor ofițerilor următorul apel: „Când ni se cere nouă să readucem țării Ardealul și să dezrobim pe frații noștri, este hotărâtor ca fiecare ofițer să se gândească limpede că vom învinge, dacă luptăm cu hotărâre și cu încredere pentru cauza noastră sfântă. Victoria este în mâinile noastre, fiindcă noi toți o dorim”. Un apel asemănător am adresat și ostașilor de la unitățile din subordine.

După lupte grele au fost eliberate mai multe localități, pe o adâncime de 7 – 10 km, printre care și Vâlcele. La atingerea primului obiectiv stabilit, am raportat Marelui Stat Major: „Astăzi 30 august 1944, dată când se împlinesc 4 ani de la cedare (...) în sectorul Brașov s-a trecut granița impusă printr-un tratat odios și prin lupte s-a ocupat obiectivul stabilit”.

Generalul de divizie Teodor Halic (decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”), pe front sublocotenent, comandant de pluton:

Prima confruntare cu inamicul a Diviziei noastre de voluntari „Tudor Vladimirescu” se anunța sângeroasă. În dimineața zilei de 7 septembrie 1944 a început pregătirea de artilerie pentru atacul de la Ilieni. Infanteria a debușat și odată cu ea elementele din compania de cercetare, din care făceam parte în funcția de comandant de pluton. În jur, strigăte, urale, comenzi, îndemnuri, chemări, toate amestecate cu zgomotele exploziilor și armelor automate. După ce cercetarea a pătruns în sat, am ajuns la o casă înaltă, din podul căreia puteam observa ca-n palmă mișcările inamicului. Pe drumul principal, lângă primărie, se găseau șapte tancuri cu motoarele în funcțiune, iar în jurul lor servanții. Din cauza unui contraatac inamic noi am rămas izolați în dispozitivul acestuia, la circa 200 – 300 metri de linia de contact, luând măsuri de a face față situației.

Seara, caporalul Giușcă și soldatul Budei au venit cu învățătoarea Irina Kerestes, care ne-a informat despre tăria și dispunerea inamicului, amplasarea unor posturi de comandă, locurile de parcare ale camioanelor și pozițiile unor depozite, informații care au fost transmise la timp organelor în drept. La un moment dat artileria noastră a început să tragă, iar uralele infanteriștilor ne-au vestit începerea atacului hotărâtor, în urma căruia inamicul a fost pus pe fugă. În acele momente o rafală de mitralieră ne-a rănit doi soldați. Arma automată era instalată lângă un podeț, ceva mai departe de primărie. Ne-am strecurat într-acolo neobservați și în câteva secunde grenadele noastre aruncate cu precizie au lichidat cuibul de foc dușman.

De la săteanul Alexandru Plugar aflând de existența unui depozit de muniții, m-am îndreptat într-acolo împreună cu un pluton de pușcași comandat de sublocotenentul Prepeliță din Regimentul 1 infanterie. Depozitul se afla într-o livadă. În interior, camioane cu motoare în funcțiune și hitleriști gata de plecare. Am deschis focul și inamicul surprins, s-a predat.

În continuare, în ziua de 8 septembrie 1944, compania de cercetare a primit ordin să depășească unităţile de infanterie și să urmărească inamicul pe direcția Sfântu Gheorghe. Către orele 9.00, am luat contactul cu poziția de apărare situată pe liziera de sud și sud-vest a orașului Sfântu Gheorghe. Atacând viguros din mișcare, am obligat hitleriștii să se retragă. În acest timp, prin partea de nord-vest a orașului intraseră unități din Divizia 1 munte.

Corespondent de război Mihai Mateescu Mardare:

O pierdere mare avea să ne cernească sufletele: în ziua de 9 septembrie, generalul Grigore Bălan, comandantul Diviziei 1 munte, care conducea un detașament în luptă, când se afla în apropiere de satul Arcuș a fost surprins de un puternic bombardament al artileriei dușmane. Rănit grav, a fost transportat la Spitalul de zonă interioară nr. 367 din Sinaia, unde a încetat din viață în ziua de 13 septembrie 1944. Avea atunci vârsta de 48 de ani (născut în anul 1896, în comuna Blăjenii de Sus, județul Bistrița-Năsăud, în casa lui badea Ioan Bălan și a țaței Rafila).

La 31 august 1940, în scrisoarea trimisă familiei spunea printre altele, că Dictatul de la Viena a răscolit sufletele militarilor de durere, că s-a dat fără lupte parte din Ardeal, durere care provoca pâraie de lacrimi și scrâșnituri din dinți.

Acesta era generalul Grigore Bălan, icoana vie a ostașului, comandantului și patriotului român.

Redăm integral unul din documente deosebit de ilustrativ despre bucuria populației române după eliberarea orașului: „Primăria orașului Sf. Gheorghe, nr. 1/1944 din 10 sept. 1944. Domnule comandant, subsemnatul Sima Ilie primarul orașului Sf. Gheorghe, vin a vă ruga să binevoiți a primi propunerea noastră și a da aprobarea ca denumirea a trei străzi din acest oraș să fie înlocuite cu: Str. Sfânta Maria, Str. 8 septembrie 1944 și Str. Vânătorilor. Această propunere este motivată de următoarele fapte: În ziua de 8 septembrie 1944 (Sfânta Marie Mică), Vânătorii de Munte au eliberat orașul Sf. Gheorghe de sub ocupația străină. S-au împlinit în ziua de 8 septembrie 1944, 4 ani de când s-a semnat actul de subjugare, iar la împlinirea acestor ani, orașul este din nou sub fâlfâirea steagului românesc după grele zile de iobăgie, de către trupele române, vânătorii de munte care au înscris glorioase pagini în istoria Neamului Românesc.

Bazat pe cele de mai sus și pe faptul că întreaga suflare românească din acest oraș primește cu plăcere această schimbare de nume a trei străzi, rămân încredințat că veți primi propunerea noastră, iar Domnia Voastră personal, să acceptați a fi cetățean de onoare al orașului Sf. Gheorghe unde trupele de sub comanda ce o aveți – din dragostea lor pentru țară – au adus eliberarea fraților de aici. Să trăiți Domnule Comandant. Primar Sima Ilie. Domniei Sale, Domnului Comandant al Diviziei de Munte, Sf. Gheorghe”.

Documentul poartă și rezoluția destinatarului: „10.IX.1944. Se aprobă. Toate străzile vor primi numai nume românești luate din istoria Transilvaniei și a neamului românesc. Cdt. Div. I. M-te. Gh. Bredniceanu”.

Eliberarea oraşului Sfântu Gheorghe, la 8 septembrie 1944, de ziua Naşterii Maicii Domnului (Sfântu Gheorghe fiind primul oraş românesc eliberat din Ardealul ocupat), de către Armata Română, a fost un simbol al libertăţii redobândite pentru toţi românii, şi pentru cei puţini rămaşi pe loc, dar şi pentru cei care se întorceau în zonă, după patru ani de refugiu. O stare de bucurie evidentă, revelatoare şi plină de semnificaţie este circulara, trimisă în ziua de 25 septembrie 1944 de I.P.S. Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului. Intitulată sugestiv „Dezrobirea regiunii secuizate”, se spune: „Acum patru ani, o hotărâre nedreaptă a duşmanilor poporului românesc v-a pus din nou sub jugul maghiar, pe care strămoşii noştri l-au îndurat înainte vreme îndelungată. Grele au fost chinurile şi prigonirile de care aţi avut parte în răstimpul celor patru ani. Aţi fost batjocoriţi, loviţi, ucişi, avutul vostru jefuit, bisericile în multe locuri v-au fost dărâmate, arse sau închise, preoţii voştri au fost alungaţi şi sufletul vostru a fost oprit de a-şi mai arăta credinţa strămoşească şi dragostea de neam. Cu mare durere primeam veştile despre suferinţele voastre şi în tot acest timp nu am încetat a înălţa rugăciuni către Dumnezeu să scurteze vremea aceasta de încercare şi să vă aducă iarăşi la sânul Patriei româneşti, ca să puteţi trăi în libertate, după voia sufletului vostru. (…) Ştim iubiţii mei, că pe mulţi dintre voi asupritorii maghiari v-au silit cu ameninţări de moarte să treceţi la bisericile lor, ca să va facă mai uşor unguri. Dar sufletele voastre nu s-au lepădat în adâncul lor de credinţa strămoşească. Ştim cei mai mulţi dintre voi aţi îndurat toate batjocurile şi suferinţele, dar nu v-aţi lepădat de legea părinţilor voştri. Laud această alipire a voastră către Biserica noastră. (…) Să ştiţi că de data aceasta eliberarea voastră de sub jugul maghiar este pentru totdeauna. În curând vă voi trimite preoţi de ai noştri să vă întărească în credinţă. (…) Vremuri mai bune se deschid de aici înainte pentru oricine e român. Bisericile vor fi rezidite şi redeschise. Starea voastră se va îmbunătăţi, ca să nu mai fie umiliţi de unguri. Dacă bunul Dumnezeu îmi va ajuta, nu peste mult timp voi veni să vă văd la faţă şi eu, să vă aduc cuvânt de mângâiere, să vă cunosc rănile și lipsurile, ca să ştiu ce măsuri trebuie luate pentru îndreptarea lor (…). Circulara Mitropolitului Nicolae Bălan este o aducere aminte şi totodată, un îndemn de credinţă înspre schimbarea lucrurilor. O circulară care, în esenţa sa, este un mesaj al suferinţei şi biruinţei pentru cei patru ani cât patru veacuri, cum atât de bine a spus Nicolae Colan, Episcopul Clujului. (Ioan Lăcătuşu, Preocuparea Mitropolitului Nicolae Bălan privind situaţia românilor ortodocşi din ţinutul Harghitei şi Covasnei, în „Revista Teologică”, Serie Nouă, Anul XV (87), nr. 3, iul. – sept. 2005, p. 133)

8 septembrie, Naşterea Maicii Domnului sau Sfânta Maria Mică

Creştinii ortodocşi şi cei catolici sărbătoresc praznicul Naşterii Maicii Domnului sau Sfânta Marie Mică, aşa cum mai este cunoscută sărbătoarea în popor.

Naşterea Maicii Domnului, prăznuită pe 8 septembrie, este prima sărbătoare a anului bisericesc, care a început la 1 septembrie, pentru că Maria este noua Evă, ceea care avea sa nască, „la plinirea vremii”, pe Hristos.

Venerarea Fecioarei Mariei joacă un rol important în Bisericile ortodoxe, în cea Catolică şi cea Anglicană, şi este singura femeie pomenită cu numele de Coran.

Maica Domnului sau Fecioara Maria

Fiică a lui Ioachim şi Ana, Fecioara Maria a fost, conform scrierilor Noului Testament, mama lui Iisus din Nazaret. În momentul conceperii lui Iisus Hristos, fapt ce i-a fost revelat de Arhanghelul Gabriel, Maica Domnului era logodnica lui Iosif din Nazaret, iar în tradiția creștină (ortodoxă, catolică, anglicană și luterană) precum și în cea musulmană, a rămas prin minune fecioară în timpul conceperii şi naşterii lui Iisus.

Detalii despre Naşterea Maicii Domnului nu se găsesc în Evanghelii, însă scrierile apocrife oferă foarte multe amănunte despre originea şi copilăria Fecioarei Maria. Protoevanghelia lui Iacob, apărută în secolul II d.Hr., deşi apocrifă, conţine informaţii ce pot fi considerate credibile. Fragmentul referitor la Fecioara Maria a fost scris în jurul anului 140.

Maica Domnului a fost închipuită şi de porumbiţa lui Noe, deoarece, așa cum aceea a adus supravieţuitorilor potopului simbolul dăinuirii neamului omenesc, în același fel Fecioara Maria a adus oamenilor încredinţarea naşterii de sus, „nu din voie trupească, nici din pofta bărbătească, ci de la Dumnezeu” (Ioan 1,13).

Papa Ioan Paul al II-lea a spus, în vizita sa de la Bucureşti din 1999, că România este Grădina Maicii Domnului. Această afirmaţie este explicată prin numeroasele icoane făcătoare de minuni prezente pe teritoriul ţării, printre cele mai cunoscute fiind cele de la Mănăstirea Nicula, din judeţul Cluj sau Mănăstirea Hadâmbu din judeţul Iaşi, unde se strâng anual zeci de mii de pelerini.

În lucrarea sa, „De ce suntem ortodocşi”, Părintele Dumitru Stăniloaie sublinia apropierea poporului român faţă de Născătoarea de Dumnezeu prin însăşi numele său: Este de menţionat că numai poporul nostru foloseşte expresia „Maica Domnului”. Grecii spun „Maica lui Dumnezeu”, scria marele teolog român.

În dimineaţa sărbătorii Sfintei Marii Mici, tradiţia spune că se aprinde o candelă lângă icoana Maicii Domnului, unde oamenii se roagă pentru sănătatea familiei. Candela este lăsată să ardă toată ziua.

Cuvântul Maria, este în general considerat ca fiind de origine ebraică și ar proveni din Maryam sau Miryam, numele surorii mai mari a lui Moise, şi e compus din mar, care însemnă picătură, și yâm, care însemnă mare. Unii savanți consideră însă că Maryam, un cuvânt de origine egipteană care datează din timpul captivității evreilor în pământul faraonilor, este compus din două părți, prima înseamnă „a iubi, a alege pe cineva”, iar a doua parte este numele zeului Amon. În greacă cuvântul a devenit Mariamn, iar pentru creștini cuvântul Maria, după transcrierea ebraică, și Mariana, după transcrierea grecească, înseamnă „aleasă, iubită de Dumnezeu”.

Peste 2,2 milioane de români îşi sărbătoresc onomastica joi, de Sfânta Maria, potrivit statisticilor Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date din Ministerul Administraţiei şi Internelor. Majoritatea femeilor care îşi sărbătoresc onomastica de Sfânta Maria poartă numele de Maria, sau Mariana, Mărioara, şi Măriuca, dar se sărbătoresc şi cele care poartă numele de Marinela, Marilena, Mioara sau Marina. Se serbează şi bărbaţii cu numele de Marian, Marin sau Marinică.

La mulţi ani pentru cei 2,2 milioane de români care îşi sărbătoresc ziua numelui!

Prim-vicepreședinte A.N.C.M.R.R. „Gen. Grigore Bălan” – Filiala Covasna

Mr. (rez) Robert – Tiberiu Rusznák