Pasiunea pentru călătorii a transformat-o pe Diana Pethő din Sfântu Gheorghe în stewardesă a uneia dintre marile companii de zbor ale lumii: Qatar Airways.

Blondă, cu ochii de un albastru ireal și cu un zâmbet cuceritor, Diana Pethő din Sfântu-Gheorghe face parte de mai bine de jumătate de an din echipa Qatar Airways, una dintre cele mai prestigioase companii aeriene din lume. Diana Pethő nu este însă doar o fată frumoasă care a avut noroc să ajungă stewardesă, iar o conversație cu ea te convinge ușor că dincolo de chipul senin și statutul actual se află multă inteligență, ore de muncă și seriozitate. Am revăzut-o pe Diana în urmă cu câteva zile, ea aflându-se la Sfântu-Gheorghe în primul său concediu după șase luni în care, alături de cei de la Qatar Airways, a zburat spre unele dintre cele mai interesante și exotice destinații. Dincolo de o muncă ce presupune voință și disponibilitate permanentă în relaționarea cu oamenii, dincolo de toate lucrurile învățate și locurile vizitate, Diana a reușit cumva să-și păstreze prospețimea și simplitatea omului care e conștient de valoarea sa; prin urmare a acceptat cu drag o discuție relaxantă, în care ne-a dezvăluit câteva dintre aspectele legate de drumul parcurs de ea, de la o fată din Sfântu-Gheorghe la meseria de stewardesă.

– Diana, un om care alege o astfel de meserie este, cu siguranță, mânat de o sete a cunoașterii și explorării; cum a început totul la tine?

– Totul are rădăcini în dorința mea permanentă de a vedea locuri, de a călători, de a cunoaște, e adevărat. Deși nu pot spune că mi-am dorit de mică să devin neapărat stewardesă, am priceput destul de repede că-mi doresc o meserie care să-mi permită o anume mobilitate. Poate că de asta am și ales să urmez o facultate cu profil de turism, mă vedeam demult vizitând diverse locuri, cunoscând, deși până să ajung aici am avut numeroase locuri de muncă, am lucrat în mai multe locuri, am făcut și muncă de birou, ceea ce nu m-a atras deloc și m-a convins iremediabil că nu e de mine. Mai serios a început totul în urmă cu ceva ani, prin 2006, când pe timpul verii m-am dus să muncesc în Grecia, cu Work and Travel, programul pentru studenți. Am ținut legătura cu patronii de acolo, revenind și în 2009 – am lucrat la un hotel; am lucrat la o firmă din Cluj, care m-a trimis ca și ghid în Grecia și pentru că începuse criza și nu mai mergea traba, am revenit la hotelul în care lucrasem în 2006, pentru a nu pierde vara. Înainte de asta, în 2008 am fost tot ca ghid, dar cu altă agenție, în Africa de Sud și în Statele Unite. În Grecia am tot revenit și în 2010 și în 2011, pe sezonul de vară.

– Cum ai ajuns să lucrezi la Qatar Airways?

– Până să ajung aici am avut mai multe joburi, așa cum am zis – unele în turism, altele în domenii care nu aveau nicio legătură cu domeniul turismului. Dar m-a tot bătut gândul să merg la Academia din București, de pregătire a stewardeselor, însă nu aveam bani, posibilitate financiară. Așa am început cu Grecia, școala costă vreo 2.000 de euro, durează jumătate de an cu teorie și practică. În cele din urmă am mers la Academie, dar până să ajung la partea practică m-au angajat cei de la Wizz Air, așa am ajuns la Târgu Mureș, am făcut traininguri. Sigur, Wizz Air nu se compară cu Qatar Airways, așa că am tot mers la interviuri, la mai multe companii. În cele din urmă, am dat interviul la Qatar Airways anul trecut, în octombrie, iar anul acesta, în ianuarie, am plecat... și de șase luni sunt tot plecată.

– De ce anume este nevoie pentru a reuși să faci o astfel de meserie care pare să nu fie la tocmai la îndemâna oricui?

– În primul rând, limba engleză este de bază – să vorbești fluent, să citești, să scrii. Partea cu a fi înaltă și slabă este însă un mit; sigur, contează și aspectul fizic, dar am colege și mai plinuțe sau mai scunde, important e să fii îngrijită și să ajungi la 212 centimetri prin ridicare pe vârfuri, cu mâna – pentru a ajunge la bagaje. Se urmărește comunicarea, sunt tot felul de probe de socializare, cât de mult și de bine știi să comunici...

– Prin urmare, ce le-ai recomanda fetelor care vor să facă această meserie?

– Pentru a merge la Academia din București este destul de greu... Cea mai simplă cale este să meargă la interviurile companiilor aeriene, iar despre acestea află de pe site-urile lor. Trebuie un CV în engleză și încredere în sine. E nevoie și de o sănătate de fier, să nu aibă piercinguri sau tatuaje vizibile. Cei de la Qatar de exemplu, ca și companie aeriană, sunt foarte stricți: trebuie unghii îngrijite și făcute, păr curat și prins corespunzător, o ținută generală ireproșabilă și multă seriozitate în ceea ce privește regulile interne, cum ar fi faptul că în baza de la Doha femeile nu pot primi alți vizitatori bărbați în afară de tată, frate sau soț. Există deci niște reguli stricte ce trebuie respectate, dacă vrei să faci meseria asta.

– Vorbește-ne despre o zi obișnuită de zbor – cum începe, ce înseamnă pentru tine?

– Înainte cu trei ore față de ora de plecare mă ia o mașinuță care mă duce la aeroport, unde semnez intrarea, urmează breefing-ul cu colegii, care durează în jur de o oră. Urmează pregătirea și verificarea avionului, îmbarcarea și decolarea. După acest moment începe service-ul, de fiecare dată ai o altă poziție și fiecare știe foarte bine ce are de făcut.

– Ți-a fost vreodată pur și simplu teamă să urci în avion?

– Nu... nu-mi amintesc de vreun așa moment. Am avut câteva zboruri cu turbulențe foarte puternice, în sensul că am ajuns aproape cu capul de tavan... Dar acestea durează câteva secunde, ca un cutremur. Dar nu m-am speriat, pentru că știam bine că totul era foarte sigur. Sau mai sunt turbulențele de mai lungă durată și moderate, cazuri în care oprim servirea, ne așezăm și așteptăm să se termine. Atunci am senzații de amețeală, dar trec.

– Ai avut vreodată probleme cu pasagerii?

– Nu... dar am auzit colege care au avut. Cred că eu nu am avut așa probleme deoarece sunt mereu o persoană pozitivă, îmi plac oamenii, îmi place să vorbesc cu ei, să le fiu de folos. Și cred că un zâmbet – un zâmbet sincer, nu unul forțat, face foarte multe. Nu am avut deci nicio problemă până acum, dimpotrivă, am primit chiar o scrisoare de apreciere.

– Cum sunt colegii tăi, cum e să lucrezi cu oameni din toată lumea?

– Este foarte interesant, dacă ne gândim că suntem vreo 6.000 de angajați pe acest sector și că niciodată, pe niciun zbor, nu lucrezi cu aceiași oameni. Tocmai de asta, înainte de fiecare zbor avem ședințe de breefing, în care ne cunoaștem, se pun întrebări de service și proceduri, socializăm... Cred că e mai bine așa, decât într-un colectiv mai restrâns. Îmi place că pot cunoaște mai multe culturi, eu sunt mereu curioasă despre fiecare, din orice colț al lumii... Întreb despre obiceiuri, mai învăț cuvinte în diverse limbi. Sigur, mai sunt și situații nu tocmai plăcute, dar majoritatea colegilor mei sunt sociabili, de treabă.

– Cum sunt priviți românii în cadrul companiei?

– Consider că suntem priviți bine, mai ales că suntem foarte mulți. Despre români se spune că sunt foarte stricți, cu caracter puternic. Managementul vrea români pentru că au nevoie de oameni stricți, care respectă procedurile, spre deosebire de alții care sunt cam slabi de caracter... Înainte de toate suntem oameni cu toții, poate că românii din acest domeniu sunt mai duri, eu încerc să fiu mai diplomată.

– Merită din punct de vedere financiar?

– Nu se compară cu niciun job pe care l-am avut în România, dacă vorbim despre bani. Plus că, cu cât zbori mai mult, cu atât ai mai multe bonusuri. Avem un sistem de a alege zboruri, adică 10 pe lună, dintre acestea primind la alegerea unui calculator trei, patru sau cinci preferințe. Ceea ce e bine, pentru că ajungi să vezi și locuri în care n-ai mai fost.

– Care sunt oportunitățile de avansare pe care le ai tu personal în prezent?

– Ei bine, eu am făcut cursul pentru Airbus, iar în septembrie voi avea cursuri pe Boeing, care zboară pe rute mai îndepărtate, adică America, Japonia, Australia... Sunt cursuri pe care le plătește compania, așa cum de fapt avem asigurate cazările, transporturile, asigurările medicale și de viață. Revenind, sistemul este unul clar: în primii doi ani lucrez la Economy, după aceea vine avansarea la Business, iar la patru ani ești avansat ca șef de cabină, apoi urmând o altă avansare, în cadrul căreia ajungi șef de cabină atât la Economy cât și la Business, ceea ce implică o responsabilitate destul de mare. Cred că acesta ar fi pragul la care m-aș opri, mai ales că în patru ani ajungi să vezi aproape tot, să cunoști... nu vreau mai multă responsabilitate.

– Ai vreun plan de viitor, ceva de rezervă în cazul în care renunți la zboruri?

– Sincer, nu... nu-mi prea fac planuri de genul acesta, trăiesc ceea ce vine. Dar vorbind așa, nu știu ce aș face în România, poate că aș putea rămâne la sol, în cadrul companiei, la birouri, la recrutări, de exemplu... Dar în rest, nu văd ce aș putea face în România, ceva care să mă motiveze ca provocări dar și financiar.

– Care sunt cele mai frumoase experiențe pe care le-ai avut până acum?

– Cu siguranță, cele mai frumoase experiențe le-am avut în Europa, care e curată, verde, frumoasă și se detașează cu mult față de alte destinații. În Qatar, în Doha, unde avem baza și unde înseamnă „acasă” în acest sistem, sunt temperaturi inimaginabile, am prins și nopți cu 47 de grade. Prin urmare, când prind zboruri de Europa... înseamnă paradis. Până la urmă, fiecare destinație e interesantă, nu aș putea spune că mă influențează negativ acest job... Poate cu somnul – eu duc o lipsă acută de somn, pentru că nu pot dormi, când am șase ore de somn dorm doar câte o oră, restul le folosesc pentru a vedea, a vizita... Sigur, cred că și diferența de fus orar ne afectează.

– Câte „intrări” ai în pașaport?

– Ce-i drept, nu le-am numărat mereu, dar am o hartă în care-mi încercuiesc locurile în care am ajuns și am până acum vreo 30 de destinații. Avem curse pe toate continentele. Când pleci, ai 24 de ore la dispoziție în care trebuie să te și odihnești și în care ai vrea să și vezi cât mai multe. Sigur, nu ai sta tot timpul în hotel – adică eu nu pot, deși am colegi care respectă întocmai programul de odihnă, plus că nu vor să cheltuiască. Dar eu ies, chiar și pentru o oră sau două... pentru că vreau să văd.

– Există vreo destinație în care n-ai ajuns și la care râvnești?

– Oh, sunt mai multe. Dar unele vor deveni realitate în concediul viitor. În contractul de muncă am dreptul și la o sumă pentru călătorie personală, așa că în februarie 2013, când voi avea două săptăămâni de concediu, voi ajunge în America de Sud – vreau să merg la Rio de Janeiro și să ajung la Machu Picchu. În viitor, vreau la Marea Barieră de Corali din Australia sau pe Kilimanjaro. În timpul meu de muncă ajung în diverse locuri – am fost în Filipine sau Japonia, dar sunt zboruri teribile, foarte lungi, nu prea mai ai vreme să te și odihnești şi să și vezi locuri.

– Cum se împacă o „călătoare” ca tine cu dorul de casă, cu dorul de ai tăi...?        

– Ultimele șase luni au fost destul de grele; mai fusesem departe, dar maxim trei luni, acum au fost șase luni. Și cumva parcă se dublase dorul, de asta am și venit acasă în acest prim concediu. Am însă părinți minunați, care sunt foarte mândri de mine, mă susțin și au înțeles toată această nevoie a mea, mai ales că ei știu prin ce am trecut și cât am luptat ca să ajung aici. Îi simt că le e greu, mai ales dacă nu vorbim câteva zile, dar îi înțeleg, pentru că părinții sunt părinți.

– În câteva cuvinte, Diana, ce înseamnă pentru tine această meserie?

– În primul rând bani mai mulți și satisfacția călătoriilor – altfel nu aș putea, nu mi-aș permite să ajung în atâtea țări. Am facilități, gratuități pe care le folosesc la maximum, ce să zic...? E minunat și îmi oferă maximum dorit, ceea ce aici, în Sfântu-Gheorghe, în România, nu aș fi găsit... Pentru mine, munca de opt ore la birou este înnebunitoare... nu știu ce aș face dacă ar trebui să stau zilnic în birou, în fața unui calculator. În schimb, meseria asta îmi oferă călătoriile, oamenii, cunoașterea, bucuria mobilității. Și vreau să profit de oportunitățile pe care mi le oferă locul acesta de muncă.

– Ce le-ai transmite tinerilor din Sfântu-Gheorghe care încă își caută drumul?

– Mergând în atâtea locuri, văzând atâtea orașe, mai curate sau mai puțin curate, mai verzi sau mai puțin verzi... mi-a fost foarte dor de Sfântu-Gheorghe! Sigur, poate și pentru că am familia și prietenii aici... De când am venit acasă, am preferat să merg doar pe jos, îmi place aerul, oxigenul de aici, curățenia! De fiecare dată când plec și revin, mereu găsesc ceva schimbat – trotuare noi, o mulțime de flori... Pentru cei care stau aici, poate că nu e sesizabilă direcția asta bună în care merge Sfântu-Gheorghe... Le-aș spune tinerilor de aici să plece, să cerceteze, să vadă, să afle... că e bună cunoașterea, te maturizează și te îmbogățește... Dar acasă e acasă și nu se compară cu nimic!

(monicavajna.wordpress.com)