Interviu cu dr. Ioana Georgescu, unul dintre cei mai iubiţi medici pediatri din judeţ.

Dr. Ioana Georgescu a fost premiată în 2007 cu Premiul Pro Urbe, cea mai înaltă distincție pe care o acordă Primăria Sfântu Gheorghe celor care prin activitatea lor au adus laudă și recunoaștere orașului, iar astăzi, ajunsă la o vârstă la care alte femei preferă să-și vadă doar de casă și de nepoți, este o doamnă atipică, care zi de zi se prezintă la serviciu: după pensionarea din Spitalul Județean de Urgențe, unde a lucrat la Pediatrie, doamna doctor lucrează pe cont propriu, la propriul cabinet. Și pentru că numele său îi face întreaga reclamă, dr. Georgescu are zilnic zeci de pacienți, neavând liber nici măcar sâmbăta sau duminica. Îi primește pe pacienții-copii într-un cabinet atipic, cu icoane, păpuși și bomboane pe birou și este renumită pentru faptul că oferă întotdeauna cele mai bune tratamente pentru vindecarea diverselor afecțiuni. Dincolo de munca de care nu s-a despărțit niciodată, dr. Ioana Georgescu are și o poveste de viață interesantă, pe care o povestește pasional, cu vocea potrivită fiecărui moment din trecut, fiecărei amintiri.

– Doamna doctor, care sunt primele amintiri ale copilăriei dvs.?

– Sunt a doua din treisprezece copii născuți la părinți și a doua fată. M-am născut în comuna Clinceni, la opt kilometri de București. Până să plec la școli, eu am crescut șapte copii – pe frații noștri; ideea e că de la cinci ani lucrez – aveam responsabilitatea de a vedea de frații mei. Părinții mei plecau amândoi la munca câmpului, pentru că tata nu se ducea niciodată singur... Și-mi spuneau ce să fac cu fiecare frate mai mic... Mă gândesc că în ziua de azi copiii nu mai au nicio responsabilitate; noi aveam încă de la vârste fragede. Părinții mei au fost oameni simpli, tata cu cinci clase și mama cu două. Tata era un bărbat cuminte, iscusit, bun gospodar... mama era o excelentă mamă. O mamă care a avut atâta dragoste încât noi nu am dus lipsa iubirii. Ea avusese o copilărie fericită și cred că asta a vrut să ne dea și nouă.

– Cum era într-o familie atât de numeroasă?

– Mama s-a căsătorit la 22 de ani, la 23 a avut primul copil și la 43 l-a avut pe ultimul – dar a avut de la Dumnezeu o sănătate de fier și darul de a adormi imediat ce a pus capul pe pernă. Mama mea, cât o știu eu, a dormit în medie patru ore pe noapte – cu atâția copii, mereu era câte unul care avea nevoie de ceva... Dacă eu am 75 de ani împliniți, gândiți-vă că nu aveam pe vremea aceea confortul de azi: mașină de spălat, frigider, aragaz... dar în casa noastră nu putea simți nimeni vreun miros, deoarece mama era foarte vrednică, cu gospodăria și cei 11 copii pe care i-a crescut, căci doi frați au murit. Mi-o amintesc pe mama cum lucra, tricota sau gătea la lampă, ca să nu ne deranjeze, să nu ne tulbure somnul. Și toate astea s-au reflectat asupra noastră. Părinții mei au lucrat pământul, dar având puțin, luau de la alții, îl munceau și împărțeau recolta. Acolo am văzut prima oară cinstea lor: la recolte, un coș îl puneau pentru ei, unul pentru proprietarul pământului, în căruță; și așa făceau la fiecare grămadă, când terminat mergeau la București să ducă recolta... pentru că „ne vede Cel de Sus”, așa spuneau și așa ne-au învățat.

– Ce valori v-au transmis acești oameni simpli, părinții dvs.?

– Cinstea și adevărul – eu nu mint nici azi. Așa am fost învățată – să spun adevărul. Am știut mereu că adevărul e unul singur, eu nu trebuie să mă gândesc la ce am mințit cândva, ca să corespundă cu altele... Minciuni sunt cu miile, adevăruri sunt puține. Am avut părinți credincioși, care ne obligau să fim credincioși – ca și copii ne rânduiau să mergem la biserică... Mergeam cu rândul, unii la biserică, alții cu treabă, dar în fiecare seară știam ce aveam de făcut a doua zi, așa că aveam somn bun... Pe copiii din ziua de azi îi înnebunesc distracțiile, Internetul, sunt prea odihniți și de asta se țin de prostii.

– Cum ați început minunata călătorie a educației?

– Am făcut șapte clase în sat, iar apoi m-au mutat la Școala Centrală, era liceul Zoia Kosmodemianskaia, cea mai bună școală de fete, lângă Grădina Icoanei... și acolo am stat la internat, până am terminat liceul – prima promoție care a terminat cu zece clase, în 1956, fusese ideea de la ruși, pe sistemul de notare de la 1 la 5, în care 3 era notă de trecere. Când aveam șapte ani, era plin război... noi ne construiam o casă și au venit niște orășeni să se refugieze. Printre ei, era un avocat a cărei soție era soră cu o farmacistă. Părinții mei aveau o cameră de închiriat, unde s-au mutat ei. S-au înțeles să construiască avocatul pe cheltuiala sa două camere, iar în una să deschidă farmacie... Îmi amintesc cum mă uitam la doamnele acelea – farmacista, soția avocatului, toată ziua eram cu ochii pe ele, chiar de aveam de îngrijit de cei mici. Devenisem de-a lor, le eram dragă... La un moment dat, farmacista i-a zis tatălui meu „Domnul Dan, dă-mi mie fata asta și-o să fac om din ea”, iar tata i-a răspuns „Doamnă, nu v-o dau, că dacă-mi ajută Dumnezeu, fac și eu om din ea”. Ei, am învățat bine, aveam medii mari, luam premii. Tata văzând așa, s-a decis să mă ducă la școală în București.

– Și ce-a urmat, cum a fost impactul cu o lume cu totul altfel decât cea în care trăiseți până atunci?

– Când m-am văzut la școală, departe de muncă, de îngrijit copii... mă jucam de parcă voiam să recuperez tot timpul. Și, la un moment dat, ședință cu părinții, la care diriginta i-a spus tatălui meu că sunt „o fată deșteaptă, dar jucăușă”, anunțându-l că sunt amenințată cu corijența la trei materii. N-am să uit niciodată privirea pe care mi-a aruncat-o tatăl meu, din ușa sălii, când a plecat din sala de clasă... Sâmbăta a venit, m-a luat de la internat, nu a vorbit cu mine niciun cuvânt, tot drumul... doar acasă, după-masa târziu, m-a chemat într-o odaie iar eu m-am gândit că mă va bate. El s-a așezat pe un pat, eu pe altul, față-n față, și m-a întrebat: „Onițo, eu de ce te-am trimis la București?”. „Să-nvăț, tată” – am răspuns eu. „Și tu ce faci, fato?”, „Mă joc, tăticule...”. Zice tata: „Te-am trimis la școală că am văzut că-ți place cartea... Că nu am vrut să muncești ca noi, să te uiți pe cer ca să vezi cum va fi recolta... Și tu ce faci...?” Și l-am văzut pe tata plângând, iar lacrimile sale m-au durut mai mult decât orice. Atunci i-am promis că mă voi pune pe învățat, căci era prima dată-n viață când l-am văzut plângând, iar lacrimile sale m-au durut mai mult decât dacă m-ar fi tocat în bătaie, pentru că atunci am conștientizat că pentru ei era un efort să mă trimită la școală. Am terminat școala și tata nu a mai trebuit să se intereseze vreodată de situația mea școlară – mai luam note mici, că eram adolescentă, dar peste aia luam mereu una mare.

– Care a fost momentul hotărâtor pentru Medicină?

– Am avut o soră care pe când eu aveam 17 ani, ea avea doi ani și jumătate, un copil superb, gras, frumos... că tata, dacă nu ne-a îmbrăcat, de hrănit a făcut-o... Ei bine, un frate de-al meu a făcut o răceală, iar apoi surioara mea, Nicoleta, a făcut febră – mâinile și picioarele îi erau reci, dar ea fierbea. Mama i-a făcut frecție cu țuică, i-a dat ceai cald, iar dimineața părinții au plecat la treabă, ea având febră. Fiind după o ploaie, nu au putut lucra și s-au întors acasă – au găsit-o pe cea mică grav fiind, au dus-o la dispensar, la 6 kilometri de noi, cu căruța... iar de acolo l-au trimis la București pe tata cu Nicoleta... La douăzeci de minute după ce a ajuns tata cu ea la Spitalul Grigore Alexandrescu, Nicoleta a murit... Am avut un șoc când l-am auzit pe tata, întorcându-se acasă, spunând „am pierdut-o”. A fost o mare tragedie pentru noi toți. Atunci mi-am spus că trebuie să fac Medicina, să caut în registrele spitalului, să aflu de ce a murit... Acela a fost momentul în care m-am decis să fac Medicina. Am terminat liceul, m-am înscris la examen: am luat scrisul, dar la oral am obținut o medie mică și cu asta nu puteam merge. Mi s-a spus că la Pediatrie erau încă locuri libere, dar am refuzat, spunând că sunt sătulă de copii... mi-am scos actele, iar anul următor nu am luat nici scrisul.

– Fără Medicină, ce-a urmat?

– Mama a cunoscut o avocată din București, pe când vindea zarzavaturi în piață și i-a povestit acesteia despre mine. Avocata s-a oferit să mă ia la ea, să mă ajute să învăț, în fine, cumva să mă introducă în lumea medicală... Ideea e că am stat la ea un an, am citit, am învățat... a dat și-o masă festivă cu medici importanți, după câteva săptămâni am dat examen și am ieșit... dezastruos. Mi-a zis atunci avocata: „Recunoaște, Onițo, că n-ai cap! Dar asta nu înseamnă că nu putem trăi cu toții pe lumea asta, că sunt și lucruri pe care le fac cei fără cap”. Atâta mi-a repetat asta, încât la un moment dat am recunoscut că nu am cap... dar nu a putut fi ceva care să mă doară mai tare decât ideea că am recunoscut că nu am cap!

– Și totuși aveați să demonstrați că nu-i așa...

– În cele din urmă am ajuns la o școală tehnică, la care m-a înscris cucoana aceasta, la asistent de farmacie și nu la asistent medical – niciodată nu am înțeles de ce. La examen nu am intrat, fiind șase inși pe ultimul loc. Ei bine, atâta s-a zbătut doamna avocat, care fusese judecătoare, că a obținut suplimentare de locuri... De ce s-a zbătut ca pentru copilul ei? Pentru că fără mine pierdea un pește gras: mama-i aducea, de două ori pe săptămână, legume, fructe, ouă, carne, unt de casă, toate bunătățile. Și am intrat la Tehnică de Farmacie, o școală pe care am iubit-o la nebunie și unde am avut note maxime, chiar dacă la doamna avocat, unde continuam să stau, făceam zilnic și menajul. Dar în mintea mea mă tot întrebam: „oare chiar așa să fie, să n-am eu cap...?”. La un moment dat, tata mi-a zis că ar trebui să mă mut la Cămin, căci nu prea mai putea să mă țină la doamna, cu toate cele pe care le dădea... Am fost convinsă că acolo nu voi putea învăța, dar eram atât de pornită, că nu a fost chip să mă împiedice ceva de la studiu... Între timp, doamna avocat, supărată că plecasem de la ea, i-a transmis tatălui meu că nu e loc bun de domnișoare la internat. Tata, discret, s-a interesat de situația mea fără ca eu să aflu atunci ci târziu, peste câțiva ani – a aflat că aveam note foarte bune, m-a urmărit ziua să vadă pe unde merg și s-a convins că-mi vedeam de treabă. Și am terminat Școala Tehnică de Farmacie cu media zece, dorindu-mi să fac Medicina, deși lucram la o farmacie. Ce-mi amintesc de acea perioadă e seriozitatea muncii, responsabilitatea pe care ne-o asumam, implicarea tinerilor... parcă era altcumva, era o altă lume...

– Cu toate că vă plăcea, nu ați renunțat la Medicină.

– Da, gândul îmi era tot la Medicină... Dar nici asta n-a fost întâmplător, că am făcut atâta chimie, biochimie în Școala Tehnică, că eu la Farmacologie, piatra de încercare pentru studenții la Medicină, în anul trei la facultate, am luat zece la materia asta... pe când alții repetau anii din cauza sa. Ei bine, m-am apucat de învățat pentru Medicină; acasă învățam eu pentru facultate și un frate pentru liceu, în vreme ce ceilalți toți mergeau la muncă. În anul în care am intrat la Medicină se făcea doar Medicină Generală, iar după vreo doi-trei ani și-au dat seama că nu e bine să nu fie și Pediatrie. În anul III m-au ales într-un comitet organizatoriu, pentru a da un cadru UTC la Pediatrie – dar membră de partid n-am fost vreodată, căci tata m-a învățat așa: singura politică trebuie să fie munca; iar eu am făcut prea greu școală, cu prea multe sacrificii ale părinților pentru a-mi bate apoi joc. Ei bine, secretarului de an îi spusesem să nu mă pună la Pediatrie, că-s sătulă de copii, la câți am crescut în propria-mi copilărie... însă fix acolo m-a pus. Am vrut să merg cu scandal la Minister, noroc că m-a oprit tata, explicându-mi ce însemna în vremurile alea „acțiunea organizată”. Și-am rămas la Pediatrie, am intrat în stagiul de puericultură la Casa de Copii 1 de lângă Arcul de Triumf. Acolo am văzut cum un bărbat, conferențiarul Honoriu Coman, era dedicat copiilor și-i iubea pe fiecare-n parte. Când am văzut că un bărbat poate fi așa, m-am revoltat pe mine însămi că ajunsesem să urăsc copiii, când eu ca femeie trebuia să fiu construită pentru a-i iubi: acela a fost momentul în care m-am îndrăgostit de copii pentru totdeauna. Și iar spun că nimic nu e întâmplător în viață: dacă făceam Chirurgia, așa cum îmi dorisem inițial, unde eram acum...?  Eram pusă pe linie moartă la 60 de ani, dar iată că azi am 75 de ani și sunt încă într-un cabinet. De ce? Nu ca să le fac rău colegilor și să mă înjure că de ce nu mai crap, ci pentru că încă am o minte clară, am un auz de soacră și mă simt utilă. Dacă azi am peste 2.750 de consulturi în acest an, înseamnă că există motive pentru care încă mă mai caută pacienții.

– Cum ați ajuns de la București la Sfântu Gheorghe?

– Cum altfel, dacă nu prin dragoste...? Cu soțul meu ne-am cunoscut din facultate... erau alte vremuri: ne-am plimbat un an și jumătate până ne-am pupat prima oară, nu ca tinerii de azi, de se opresc mașinile pe străzi că ei trebuie să se pupe-n văzul tuturor. În fine, am avut niște probleme de sănătate, pe bază de hormoni mai mult și așa ne-am decis să ne căsătorim – nu a fost neapărat ceva romantic, dar a fost pe viață până la urmă. Am făcut și un plan de bătaie: ai mei erau la opt kilometri, ai lui la 200 – la Sfântu Gheorghe, în casa în care locuim și azi. El urma să vină acasă la ai lui, să le vorbească despre mine, despre planurile noastre, eu mă duceam la mare, la o prietenă bună. Ne-am dus la tata, ne-a dat binecuvântarea, apoi am făcut și nunta – eram săraci, nu a fost petrecere grandioasă, dar anul acesta am făcut 50 de ani de căsătorie.

– Felicitări! 50 de ani înseamnă aproape o viață de om. Există un secret al unei căsnicii atât de durabile?

– Știi ce e căsnicia...? Un compromis: mai lasă, rumâne, mai dă, jupâne! Clar că trebuie să-ți găsești în partener un om care, prin formația sa, să nu-ți calce-n picioare principiile de viață – un om cinstit, blând, corect, muncitor... În cinci ani am făcut trei copii, eram studentă și căsătoriți fiind, fiecare stătea totuși în căminul său. Pe fiul nostru, Bogdan, primul copil, l-am născut pe 1 octombrie, când începea noul an universitar și intram în anul VI de facultate. A fost un copil dorit de mine, un copil pentru care am luptat, chiar și cu reacția soțului meu, care era speriat de faptul că eram prea tineri, studenți, pentru a avea un copil... Dar apoi i-am avut și pe ceilalți doi – Ileana și Dragoș, azi fiind mândră de toți cei trei copii ai mei. Pe Bogdan l-am crescut luni întregi în camera de studentă... eram împărțită între cursuri și copil. Nu am lipsit de la niciun curs, nu aveam confortul de azi dar m-am descurcat, căci fără sacrificii nu se face nimic. Femeia când vrea, copilul există – asta spun și azi oricărei femei.

– Ce s-a întâmplat după ce-ați terminat facultatea?

– Am terminat anul VI cu media 9. Peste o lună, începea un concurs de Internat, nu am vrut să merg, pentru că-l aveam pe Bogdan. Dar o colegă m-a bătut la cap să merg, mai ales că aveam toate șansele de a intra și Internatul însemna rulaj pe clinici, contact direct cu pacienții. M-am prezentat la examenul de stat, am luat cu 9,75 din cauza unui 9 la Socialism, am luat și Internatul. Am stat trei ani în București, am rotat spitalele, în vreme ce soțul meu era în Sfântu Gheorghe și ne vedeam la sfârșit de săptămână. Am făcut Chirurgie, Pediatrie, Infecțioase ca stagii... a urmat concursul de secondariat, moment în care eram însărcinată cu cel de-al treilea copil. Am dat concursul, dar am făcut o lucrare foarte proastă și dacă am picat, am intrat la repartiția Internelor în acel an. Cu media mare la concursul de Internat și având trei copii, aveam avantaj: pentru că soțul meu voia să intre ca medic la Unitatea de Vânători de Munte din Sfântu Gheorghe, am ales Regiunea Brașov, al cărei raion era Sfântu Gheorghe – asta cu gândul de a ne ajuta soacra mea cu copiii. Planurile erau ca pe viitor să ne creștem copiii într-un oraș mai mare, dar până la urmă aici am rămas, căci eu la repartizarea de la Brașov am ajuns direct în Spitalul Județean din Sfântu Gheorghe, datorită notelor mari din facultate.

– Cum a fost munca în Spital?

– 33 de ani am lucrat în Spital, iar cabinetul l-am deschis în urmă cu ani buni. Am ajuns în Spital și mulți au fost convinși că eram vreo mare piloasă de am prins loc chiar în Spital. În prima zi eu întrebam de raport de gardă de una și alta, obișnuită cu spitalele din București, se vedea că-i încurc. Când am ajuns pe Secție, erau acolo trei medici care azi sunt cu toții în pământ – eu sunt „ultimul mohican”. La început au fost rezervați cu mine, în câteva luni am reușit să le demonstrez ce pot și ce fel de om sunt – am cerut să am și copii mici, am făcut puncții pleurare... Mi-au trecut prin mâini mii de copii, cazuri diferite fiecare. Am conștiința curată, știind că am dat tot ce am știut fiecăruia. Nu mi-am pasat responsabilitățile, niciodată, cu convingerea că dacă pot ajuta omul o fac. În fine, peste trei ani de secundariat am dat specialitatea, la concurență cu șeful promoției din Cluj și am luat punctaj mai mare. Primariatul nu mi l-am mai dat, căci prima dată când aveam dreptul să dau, după cinci ani de secundariat, s-au dus trei medici din Spital. Eu urma să merg anul următor și atunci nu s-a mai ținut, căci Ceaușescu nu a mai lăsat să se dea timp de doisprezece ani, dacă Elena era academiciană. Iar la Revoluție aveam 52 de ani și nu l-am mai dat, căci la 54 de ani mă puteam pensiona. Am rămas în Spital toletară fiind, unii nici nu știau cum să mai scape de mine, așa de tare m-au iubit.

– Și totuși, indiferent de cât de mult v-ar fi „iubit” unii, sunteți un nume cunoscut și recunoscut...

– Eu bani de la bolnavi nu am luat nicicând, nimeni nu poate spune așa ceva. Cred că și azi de aș fi în Spital, tot nu aș lua bani, chiar dacă se practică așa de mult. Poate că nu mă lasă conștiința. Niciodată nu am tratat diferențiat, am pus tot ce-am avut în cap la dispoziția pacienților: nu a contat că omul e prim-secretar, muncitor, țigan, român sau ungur. În spital am făcut vizitele la toți bolnavii, când eram de gardă nu m-am mulțumit să primesc doar datele de la asistente. Am avut satisfacția muncii, încercam să dau de cap fiecărui caz, nu trimiteam ca azi la clinici particulare... Ustensilele, aparatura, nu erau atât de moderne, dar lucram și analizam, tratam ce puteam, nu puneam oamenii pe drumuri.

– Iar azi, la atâți ani de când sunteți în pensie, vă găsim aici, la cabinet. Un cabinet unic, aranjat într-o manieră primitoare, caldă...

– Păi unde stau eu cel mai mult? În cabinet – deci trebuie să fiu într-un loc cald, care să mă facă să mă simt bine, nu într-un spațiu rece. Nici măcar halat alb nu port, că-i sperie pe copii, iar copiii sunt cei mai plăcuți pacienți. Am văzut, acum cabinetele medicilor sunt luxoase, cu elemente impresionante... dar mie-mi par reci, fără suflet. Am și o supărare: că nu vine niciunul, niciun coleg din cei tineri, să stea pe lângă mine, să discute... să învețe, căci poate că ar avea ce. Există însă un orgoliu, că ce să-nvețe de la mine, că-s bătrână. Aud și eu comentarii: „Ce-i mai trebuie și Georgeascăi, de nu se duce acasă și mai dă consultații...?” sau „Ce mai conduce mașina, Georgeasca asta, la 75 de ani?”... Păi cum ce? Dacă pot, de ce nu? Pe mine munca mă ține în viață, faptul că mă simt utilă, că intru în contact cu oamenii, că țin pasul cu vremurile. Sunt activă de dimineața până seara, fie că sunt la cabinet, fie că-mi fac treburile în gospodărie.

– Ați regretat vreodată că ați venit și ați rămas în Sfântu Gheorghe? Ce vedeți când priviți în urmă și înainte?

– Am regretat când m-am dus la aprozar și am cerut în românește și s-au făcut că nu mă înțeleg... sau când m-am dus la o farmacistă și am cerut o soluție diluată și m-au chemat peste o oră. Dar nu mi-a părut rău că am rămas în Sfântu Gheorghe. Nimic nu aș schimba din ce am făcut. Dacă legile de azi ar fi fost pe vremea lui Ceaușescu, aș fi ajuns poate-n pușcărie, căci am fost severă și mi-am bătut copiii: dar nu am avut timp de altfel de educație. Prostiile au fost taxate, căci nu am vrut să las trei nenorociți pe lumea asta. Copiii, spunea un  profesor din facultate, trebuie să știe de frica lui Dumnezeu, a tatălui și a profesorului. Copiii de azi nu au pe Dumnezeu, tații nu mai au timp de ei, iar profesorii nu mai au autoritate. Copiii de azi sunt mult mai deștepți și tot mai isterici, iar părinții încearcă să facă totul cu duhul blândeții... Dar trebuie și fermitate, căci altfel nu se poate,  Nu ar trebui să se mai dea totul copiilor, căci e nevoie și de limite. De ce-am luat noi numai tâmpenii de la americanii ăștia care, chipurile, ne-au adus capitalismul...? Tinerii se îmbracă de neînțeles azi, sunt preocupați de Internet, nu mai citesc, nu știu ce e valoarea... Eu n-am știut ce e moda, am crezut mereu că dacă ești curat la suflet și la îmbrăcăminte, asta ajunge. Dar azi s-au pierdut toate valorile, cinstea, conștiința, inclusiv credința în Dumnezeu, oamenii înrăindu-se. Și credința îți oferă o atât de multă liniște!

– În final, ce le-ați spune celor care vor să urmeze o facultate de Medicină?

– Medicina îți oferă unica meserie în care nu există șomeri. Dar cere sacrificii și nu ar trebui făcută de cei care nu iubesc oamenii. Dacă vorbesc prin prisma a ceea ce am trăit și știu eu, pot spune că satisfacțiile acestei munci nu sunt imediate, dar sunt. Și repet că nu ar trebui să o facă decât cei care iubesc oamenii... Mai în glumă, mai în serios, e dreaptă treaba că popa și medicul nu trebuie să obosească nici măcar de sărbători.

(monicavajna.wordpress.com)