SOCIAL 27 ianuarie 2020

Atelierul părinților. Disciplina nu înseamnă dresaj

de Covasna Media | 1035 vizualizări

Experiența mi-a demonstrat în timp că a fi părinte nu este tot timpul ușor. Îți spui naiv „Copilul meu nu va face cutare lucru niciodată”, dar când ți-e lumea mai dragă, karma îți poate juca feste și atunci parcă se năruie totul în jurul tău. Într-o lume care abundă în rețete în trei pași despre cum să-ți determini copilul să fie cooperant sau despre cum să fii empatic presiunea asupra ta ca părinte este tot mai mare. Pe de altă parte, trăim într-o lume care a evoluat, inclusiv din punct de vedere psiho-spiritual. Drept urmare, suntem toți obligați să înțelegem și să acceptăm că a perpetua modelele de parentaj ale generațiilor trecute de părinți, în care disciplina era asociată cu metode precum recompensa sau pedeapsa, cu reguli rigide și umilitoare impuse ostil și niciodată explicate copilului, este dăunător. A te ghida după asemenea „rețete” nu este deloc benefic pentru sănătatea și echilibrul copilului tău, chiar dacă îți tu ești convins că felul în care ai fost crescut și educat te-a făcut om. Ceea ce n-au știut ai noștri, dar noi știm e că pentru ca tu să poți disciplina trebuie mai întâi să te disciplinezi pe tine. Așa cum nu poți preda matematică fără să stăpânești materia și arta de a preda pe înțelesul elevului, tot astfel nu poți disciplina decât dacă tu însuți ești disciplinat și ai găsit metoda cea mai potrivită de a transmite corect mesajul. Dar oare chiar acesta e cuvântul potrivit? Chiar trebuie să fim disciplinați sau mai degrabă educați și manierați?

Izolarea, retragerea privilegiilor, lovirea, sancțiunea, acestea au fost și sunt până azi modalități ale părinților care aleg sa corecteze un comportament nepotrivit al copilului pe care vor cu tot dinadinsul să-l disciplineze. Pe termen scurt, poate funcționează și chiar simplifică procesul de disciplinare. Problema apare când privim în perspectivă, la consecințele pe termen lung pe care le produc aceste metode total ineficiente și cu un cost prea mare. Supus forțat voinței părintelui de sub autoritatea căruia copilul nu se va putea retrage decât când e adult, el va reține doar atât: cel mare are putere asupra celui mic. Iar asta nu aduce beneficii niciunei societăți. 

Cei mai mulți părinți le spun copiilor că nu este în regulă să lovească sau să ridice tonul atunci când emoțiile îl copleșesc, dar ei își lovesc copilul sau țipă la el în diferite contexte. Mulți dintre noi uită (sau nici nu știu) că toți trebuie să-i învățăm pe copii și care e manifestarea adecvată când anumite emoții îl copleșesc. Disciplinarea înseamnă învățare. Altfel spus, e nevoie să-ți înveți copilul strategii prin care să își calmeze emoțiile, dar nu poți face asta dacă tu, ca părinte, nu ți-ai făcut în prealabil o autoanaliză și nu-ți recunoști și gestionezi tu însuți propriile emoții.

Pentru a fi receptiv la învățare, copilul are nevoie de ceva foarte important: fundamentul.  Iubirea și aprecierea în relația părinte-copil, la care se adaugă răbdarea și disponibilitatea de a explica. Fiecare stadiu de dezvoltare, pentru fiecare vârstă, necesită o metodă diferită de disciplinare, deoarece creierul copilului se află în permanentă dezvoltare. „Care este cea mai bună metodă prin care copilul să învețe ceea ce vreau să-i transmit? Și ce lecție vreau să-i transmit, de fapt?” – acestea sunt întrebări firești și utile pe care orice părinte ar trebui să și le adreseze înainte de a se avânta în procesul de educare.

În linii mari, disciplinarea copilului înseamnă a-l învăța să aibă un comportament responsabil și autocontrol, înseamnă îl ajuți să știe consecințele faptelor sale, să își asume responsabilități, precum și să dozeze emoții și comportamente. Dar cel care are primul nevoie să învețe aceste lucruri înaintea copilului este chiar părintele.

Nu există o rețetă universal valabilă pentru a disciplina un copil. Motivul pentru care simțim nevoia să îl criticăm sau să „îl învățăm noi minte” este acela că asta am tot auzit de-a lungul timpului, de parcă un copil are nevoie să fie dresat. Copilul nu trebuie să fie cum vrea părintele, cum i-ar plăcea părintelui, cum crede părintele. Copilul trebuie să fie cum e el. Părintele este doar ghid și exemplu de conduită, dar nimic mai mult. Cine sunt cei care folosesc violența, umilința? Cine sunt cei care provoacă suferințe? Adulții, nu copiii! Pe adulți îi disciplinăm? Nu, le găsim scuze, le justificăm atitudinea, comportamentele, le iertăm cuvintele dureroase. Dacă ne-am pierdut de exemplu cheile, în cazul nostru, s-a întâmplat pentru că eram stresați, pentru că aveam multe pe cap. Când copilul își pierde însă cheile, telefonul sau orice alt obiect, în opinia părintelui, el are nevoie să fie disciplinat urgent. Folosirea cuvântului „disciplină” folosit în paradigma asta este total nepotrivită. „Disciplinezi” o ființă al cărei creier nu este încă pe deplin dezvoltat, care nu știe (cum) să-și regleze emoțiile, comportamentele. Dacă vrei să „disciplinezi” un copil, disciplinează-te pe tine mai întâi! 

Înainte de a încheia, consider de datoria mea să subliniez că disciplina nu este dresaj și nu înseamnă impunerea unui anumit mod de comportament. Sunt părinți care în mod stupid și total de neînțeles ajung să cenzureze chiar și gesturile copiilor lor. Disciplina înseamnă, de fapt, deprinderea unei rutine firești, înseamnă să îl înveți să mănânce sănătos, să îl înveți că spălatul pe mâini înainte de a lua masa e mai important, că interacțiunea cu necunoscuți poate fi riscantă etc. Disciplina nu se intersectează cu pedeapsa și nu înseamnă să te impui asupra lui, să-ți lovești copilul, să-l bați, să-l umilești de fiecare dată când greșește sau nu se conformează așteptărilor tale, pe care de multe ori, între noi fie vorba, uiți să i le și faci cunoscute. Comportamentul copilului este reflexia părinților săi. Tot ce nu îți place la el, nu îți place de fapt la tine.  Disciplina, regulile și limitele nu înseamnă câtuși de puțin pedepsire, control, dominare. Aici se creează confuzia în mintea oamenilor, iar granița dintre disciplină și abuz este foarte subțire.

 Și tu ai fost cândva copil, adu-ți aminte cum era! Chiar ai uitat?

Atât timp cât noi nu le permitem copiilor să iasă în afara normelor care ne reprezintă și pe care noi ni le-am asumat drept normalitate, să nu ne așteptăm de la ei să aibă capacitatea de a schimba ceva la ei înșiși sau să fie în alt fel, căci va fi imposibil.

Toleranța, înțelegerea, explicația și răbdarea infinită a părintelui reprezintă laolaltă o condiție sine-qua-non în adevărata disciplinare a copilului. Iar dacă tu, ca părinte, ești nevoit să-ți bați copilul sau „să îl pui la punct”, dă-mi voie să-ți spun că TU ai eșuat, nu el! Și dacă regreți că nu-ți poți lovi copilul, dacă nu știi ce să faci cu propria ta furie și frustrare, dacă simți că ești depășit de situație, mergi la psiholog!

Consuela Banciu,

Psiholog clinician 

Distribuie articolul:  
|

SOCIAL

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.