Părintele Ioan Tămaş este un om cu poarta şi sufletul mereu deschise, cu chef de vorbă şi de sfat, iar vâlcelenii şi nu numai îi calcă adeseori pragul, pentru o vorbă bună sau o felie de pâine. Om vrednic şi cu mare bunătate, Ioan Tămaş emană respect, dar şi voie bună, aducând a Părintele Ioan de sub deal, cel din „Amintirile…” lui Creangă. Povestea lui e impresionantă, ne-a relatat-o episodic de fiecare dată când a avut ocazia fără a şterge praful de pe amintiri ce dor. În liniştea bisericii lui, părintele pare mereu împăcat cu sine, dar nu şi cu cele din jur, iar în ciuda tuturor celor prin care a trecut, e conştient că faptul că nu şi-a pierdut credinţa şi că ea l-a adus acolo unde e azi. Povestea lui este cea a unui român neaoş ce iubeşte mai presus de toate doina, dorul, colinda şi omenia.

Născut la 6 aprilie 1952, în satul Năneşti, comuna Bârsana, pe malul Izei, în Maramureşul istoric, a absolvit în 1971 liceul „Dragoş Vodă” din Sighetu Marmaţiei şi apoi „magna cum laudae” Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” din Sibiu, promoţia 1975. În acel an, la 1 decembrie, a fost hirotonit preot şi a slujit 6 ani ca preot în comuna Giuleşti, fostă reşedinţă a voievodului maramureşean Balc. În tot acest timp a făcut tot ce i-a stat în putere să se „îmbunătăţească” luând numeroase contacte cu unii din cei mai luminaţi oameni ai vremii, Nichita Stănescu fiind doar un exemplu.

Pentru părinte necazurile au venit în 1981 când a fost la Păltiniş şi a audiat cursurile lui Noica. Prilej de întâlnire cu oameni precum Andrei Pleşu, Mihai Şora, Petru Creţia, profesorul Stoian din Elveţia şi toţi cei care au participat la un simpozion despre transcendent, despre gândirea dincolo de cenzura minţii umane. Tot aici a semnat un protest împotriva demolării de biserici de către regimul de atunci… a fost „vina” lui. Fapt pentru care în 26 ianuarie 1982 a fost ridicat de Securitate de la parohie şi „plimbat”, hărţuit, cercetat. A fost obligat să îşi dea demisia din parohie, la insistenţa preşedintelui departamentului cultelor de la Cluj. Nimeni de la episcopie, nici colegii, nimeni nu l-a apărat. A pierdut prima familie, fiind susţinut doar de părinţi. A fost o vreme bibliotecarul lui Nicolae Steinhard la Mănăstirea Rohia, iar între 1985 şi 1988 a lucrat şi ca salahor la Casa republicii. Povestea e lungă, dar Părintele preferă mereu să-şi amintească mai puţin de neprieteni şi de clipele grele şi mai mult de ce a urmat.

În 1988 Dumnezeu i-a scos în cale şi un prieten. A intrat cu greu în audienţă la Mitropolitul Antonie Plămădeală. Înalt Prea Sfinţia Sa i-a făcut un dosar nou, l-a recuperat şi l-a „ascuns” la Aita Medie, unde a reînceput drumul preoţiei, apoi în Aita Mare, Aita Seacă, Căpeni, Micloşoara etc. Revoluţia l-a găsit acolo. A fost singurul din secuime, din zona Baraoltului ales de maghiari viceprimar. „S-au purtat cu mine excepţional”, îşi aduce aminte Părintele. Tot după revoluţie, şi-a luat şi gradul I de preot, cu nota 9,04 în condiţiile în care sărăcia din Aita l-a împiedicat să îşi permită să aibă acces la toată bibliografia. A stat acolo din 1 martie 1988 până în 1 martie 1992 reuşind să repare Casa parohială din Aita Medie, a reparat biserica, a construit o şură nouă, o fântână şi a adus o troiţă din Maramureş a artistului popular Teodor Bârsan. Au fost vremuri în care în căminul cultural din Aita Medie s-a cântat şi jucat româneşte. „Am purtat ideea românismului creştin în secuime, respectând valorile fiecăruia şi strângând românii la un loc. Oamenii s-au supărat pe mine pentru că am plecat de acolo. Însă am făcut alegerea asta pentru a fi mai aproape de Sfântu Gheorghe, gândindu-mă la educaţia copilului meu, pentru că între timp m-am recăsătorit şi am un băiat” îşi aminteşte părintele. Odată cu mutarea la Vâlcele şi-a început şi activitatea ca profesor de religie la actualul Colegiu Naţional „Mihai Viteazul”.

Ioan Tămaş a ajuns astfel la Vâlcele unde a devenit o figură centrală a comunităţii şi a realizat multe: un zid de sprijin în spatele casei parohiale, a reparat casa parohială, turnul bisericii, s-a ocupat de întreţinerea şi înfrumuseţarea bisericii, care acum se află în plin proces de consolidare. Toate acestea singur, după posibilităţi, cu ajutorul unor sponsori şi al Episcopiei Covasnei şi Harghitei. A refăcut troiţa distrusă în 1940, iar în 16 noiembrie 2002, la împlinirea a 150 de ani de la moartea lui Nicolae Bălcescu, a dezvelit în curtea bisericii bustul marelui istoric.

Părintele este cunoscut şi pentru numeroasele activităţi din afara bisericii. Pe lângă îndelungata şi fructuoasa colaborare cu „Observatorul de Covasna”, Ioan Tămaş a participat la numeroase simpozioane, fiind invitat pentru conferinţe la colegiul „Andrei Şaguna” din Braşov, liceul „Mihai Eminescu” din Topliţa, la Universitatea de vară de la Izvorul Mureşului, în cadrul manifestărilor Carpaţilor răsăriteni etc., dar a şi avut o bogată activitate editorială. Sub semnătura sa au apărut volumele „De meditat împreună”, „Cuvinte de lumină şi iubire”, „Lumini şi umbre în Neamul lui Eminescu”, „Paznic la vatră” – poezii cu dedicaţie, şi se află în pregătire volumul de eseuri „Jertfa de seară”.

Ioan Tămaş rămâne adeptul unei teologii aparte. „Eu vreau o teologie românească. Mie îmi place să introduc credinţa creştină ortodoxă în românism. Eu aş lăsa la loc de cinste în bisericile ortodoxe, pictura sau sculptura cu jertfa Anei lui Manole, cele ale ciobanului şi mamei mioritice, călugării noştri precum Daniil Sihastru, atâţia şi atâţia oameni, românii adevăraţi, elitele culturii noastre, începând cu paşoptiştii, Pârvan, Haşdeu, Iorga, Ionesco, Noica, Eliade, Blaga – chirurgul românismului.

Dorinţa mea este ca patru elemente să aibă reprezentativitate mare în biserici. Sunt elementele ce ne caracterizează ca popor şi care nu pot fi traduse: doina, dorul, colinda şi omenia. Oamenii au dreptul să plângă, să se jertfească sau să se bucure în faţa lui Hristos pe româneşte. E un popor care s-a exprimat mai bine ca oricând prin doină, prin cântecele tradiţionale.

„Să mă ajute Dumnezeu să ajung să aud cântând doina în biserică. Eu cred în jertfa Anei lui Manole mai mult decât în toată jertfa de pe muntele Athos, pentru că acolo nu vei găsi trup de om zidit în perete de lăcaş sfânt. Introducerea românismului ar însemna o revigorare a bisericii noastre, o întoarcere la sacru.

Pentru că preocuparea pentru sacru aproape a dispărut din viaţa oamenilor, ocupaţi aproape în totalitate cu cele lumeşti. Oamenii s-au îndepărtat de trăire, de emoţie. Trebuie cultivată iubirea în dimensiunile pe care ea le are în românism. Iubirea pentru aproape şi pentru Dumnezeu.” Sunt cuvinte care definesc personalitatea extraordinară a părintelui, care astăzi împlineşte 60 de ani, vârstă minunată la care ne-am bucurat să-l avem alături.

Poemul celor şaizeci de primăveri

Tatălui meu, Preotului Profesor Ioan Tămaş, la împlinirea vârstei de 60 de ani

Pe chipul tău brăzdat de timp

Îşi cerne dimineaţa zorii,

În păr şi-n irişi pustiind

Aleanul tânăr al culorii.

„Lumini şi umbre“ ţii în palmă

Şi le trimiţi spre nemurire,

Când viaţa-n mantie de toamnă

Se-aşterne-n vers de amintire.

Sudoarea revărsată-n stele

Zideşte-n nopţi poteci celeste,

Şi-n clipe frânte de durere

Coboară îngerii pe creste.

Amurgul din condei îl legi

Cu fire strânse din icoane,

Cu taină îl îmbrăţişezi

Şi-l priveghezi, născând isoane.

Pe-altarul sufletului tău

Închini iubirea preacurată

Iar suflul, peste ani mai greu,

Îl schimbi în dragoste de tată.

Fiul Vasile-Antonie

Paznicului la vatră, Părintele Ioan Tămaş Delavâlcele

În freamătul primăvăratec al stâlparilor de Florii, grinda vieţii Tale, părinte, mai ia o crestătură, răbojul timpului

împlinindu-se cu trăiri ardente, frământări şi izbânzi.

Sunteţi aşadar în ceas aniversar, fapt ce mă determină să îmi îndrept şi eu gândurile spre Domnia Voastră, în ioplituri

de cuvinte cu respectul cuvenit pentru un neliniştit al vremurilor, urându-i firesc, sincer şi din suflet La mulţi ani!

Aţi onorat păstorirea turmei prin slujirea altarului. V-aţi ostenit să cinstiţi neamul prin osârdia devoţiunii faţă de El şi de fruntaşii lui – Iancu şi Bălcescu şi să daţi viaţă şi perenitate cuvântului scris.

Robust, şăgalnic, cu ochii arzând în nelinişti de viaţă, v-aţi definit ca OM al cetăţii respectat de noi toţi.

Iată de ce acum mă rog la Bunul Dumnezeu să Vă dea ani mulţi, rodnici şi în deplină sănătate.

Dr. Gheorghe Tatu