Interviu cu actorul și regizorul Fazakas Misi, fondatorul trupei de teatru independent „Osonó”

Fazakas Misi este cunoscut în Sfântu Gheorghe îndeosebi pentru activitatea pe care o desfășoară la Teatrul Independent „Osonó” al cărui membru fondator este. Mulți îl asociază cu proiectul teatral „Chipul din oglinda apei”, pe care l-a jucat în sute de reprezentații în țară și în străinătate. De curând, el a lansat un nou proiect de teatru forum „Picnic pe un covor japonez”, una dintre cele mai sensibile lecții de dialog interetnic care a cucerit deja publicul tânăr din Sfântu Gheorghe.

În copilărie, s-a îndrăgostit iremediabil de teatru. A fost o dragoste de care nu s-a vindecat niciodată. Prima oară când a jucat într-un spectacol era în ciclul gimnazial și a fost cooptat într-un proiect pus la cale de binecunoscutul regizor Tompa Gábor. Acela a fost momentul în care a descoperit cu adevărat lumea teatrului, cu tot ce înseamnă ea: decoruri, lumini, regie, actori etc. De acel episod din viața sa își amintește ca de o experiență la fel de fascinantă precum cea pe care a avut-o Alice în Țara Minunilor

Născut în Sfântu Gheorghe, Misi a absolvit studiile liceale la „Mikes Kelemen”, apoi a urmat cursurile de actorie ale Facultății de Teatru din Târgu Mureș, pentru ca, peste ani, să facă un master în regie. Meseria de regizor îi place nespus și de aceea o face cu o evidentă pasiune și dăruire. Pentru că prin proiectele sale teatrale aduce în atenția publicului teme dintre cele mai sensibile, am stat de vorbă cu Misi vrând să descopăr o mică parte din universul interior al unei personalități atât de complexe. Am aflat astfel câteva dintre gândurile, experiențele de viață și modul de gândire ale unui om care urmărește să schimbe mentalități și să anihileze răutatea dintre oameni.

– Înainte de a vorbi despre tot ce ne-am propus, te voi ruga să ne spui câteva lucruri despre tine. Mai întâi mi-ar plăcea să știu de unde vine pasiunea ta pentru teatru.

– Prima mea întâlnire cu teatrul a fost când eram în clasa I. Le-am spus părinților, așa din senin, că vreau să mă ducă la o repetiție în teatru. Nu știu de unde mi-a venit ideea asta, dar am vrut să văd o repetiție la teatru. Părinții mei au discutat cu cineva de la teatru și așa am ajuns să văd o repetiție de patru ore, în care am stat nemișcat, uimit de lumea teatrală. După repetiție, le-am spus părinților că nu văzusem decât primul act și că doresc să văd mai mult. Asta se întâmpla într-o vară când eram în vacanță. De atunci, până la premieră, am fost la toate repetițiile. Odată, am lipsit de la repetiție și un actor foarte în vârstă care juca pe atunci, Király József, a zis că el nu poate să repete în ziua aceea pentru că se obișnuise cu copilul care stătea mereu în sală. Apoi am tot văzut spectacole. Le vedeam și de câte 15 ori.

– Și, mai târziu, ai ajuns membru fondator al unui teatru independent și ai ajuns să trăiești din teatru. Cu ce scop a fost fondat „Osonó”?

– Libertatea de după ’89 ne-a picat în cap pur și simplu. Ne-a umplut de entuziasm și de elan. Voiam să facem o mulțime de lucruri. Am fondat un post de radio, consiliul elevilor… simțeam că se întâmplă ceva în viața noastră. Și chiar am simțit atunci că teatrul și spectacolele care se jucau pe atunci la „Tamási Áron” nu prea ne interesează. Noi am simțit că trebuie să facem altceva. Ne interesa în special teatrul de mișcare. Fuseserăm și într-o tabără în Ungaria unde am văzut un astfel de teatru. Peste un timp, au venit aici Nemes Levente, Bocsárdi și grupului lui, care au făcut teatru experimental. Pentru noi acest lucru a fost ceva senzațional.

– Ce are de oferit Teatrul „Osonó”?

– Noi, la „Osonó”, dintotdeauna am ținut cont de direcția în care ne duc viața și momentul. Niciodată nu s-a întâmplat să stăm și să ne gândim că trebuie să facem ceva. În drumul nostru în viață, apar subiecte dacă suntem atenți la oameni. Prima dată, noi am deschis „Osonó” pentru elevii din oraș, dar mai târziu am decis să formăm o trupă și așa am rămas. Atunci am plecat și de la teatru.

– Tu mai întâi ai fost actor și doar după mulți ani de actorie, ai devenit regizor. Cum se schimbă perspectiva asupra teatrului când din actor devii regizor? Și ce-ți place mai mult să fii, actor sau regizor?

– Acum îmi place mai mult să fiu regizor, dar mi-a plăcut și perioada în care eram actor la teatru și montam spectacole mai mici la „Osonó”. Din afară, fiind și regizor, am înțeles foarte multe lucruri pe care a trebuit să le fac ca actor. Să fiu și înăuntrul și în afara spectacolului și să mai și predau artă teatrală, acestea sunt experiențe foarte interesante. Dar îmi place mai mult să fiu regizor pentru că simt că sunt mai liber.

– Care este secretul unui spectacol reușit? Ce ingrediente ne trebuie? E destul ca actorii să fie talentați sau ce altceva mai e necesar?

– Cred că cel mai important este ca omul să facă ce vrea să facă. Chiar și să fie într-un teatru independent, unde nu e deloc ușor. Noi trăim din proiecte. Noi, la „Osonó”, ne gândim întotdeauna ce vrem să facem. De aceea nici nu am avut decât o premieră în 2011 – „Chipul din oglinda apei” – și anul acesta a doua premieră, care a fost „Picnic pe un covor japonez”. În rest, plecăm în foarte multe turnee. Cam 7 luni din 12 suntem plecați sau suntem implicați într-o mulțime de proiecte de coproducții teatrale în afara țării. Noi nu suntem o fabrică de teatru. Facem spectacole numai când simțim că vrem să vorbim despre ceva. Tocmai de aceea facem teatru forum.

– Dar ce urmăriți voi, de fapt, să educați lumea prin teatru?

– Teatrul nu dă soluții. Teatrul doar propune tema și ne ridică semne de întrebare. Iar noi asta facem: le dăm oamenilor o temă de gândire, apoi îi stimulăm să discute pe tema respectivă, să își împărtășească opiniile.

– Tu ai călătorit prin toată lumea. Ai mai văzut societăți așa pline de prejudecăți și mentalități atât de rigide ca la noi, când vine vorba de etnie?

– Da, mai sunt. Și nu numai referitor la etnie, ci și pe criteriul religiei, al homosexualității și așa mai departe.

– Puteți schimba ceva cu spectacolele voastre în mintea oamenilor?

– Ce facem noi nu este ceva nou, teatrul forum există de zeci de ani. Numai la noi, aici, e nou. Experiența noastră ne arată că spectacolele și dezbaterile sunt pași mici, dar care merită făcuți. Eu știu tineri din Colegiul „Mihai Viteazul” care au venit la spectacolele noastre și, după ce le-au văzut, au decis să învețe limba maghiară. Sper să reușească. Chiar dacă nu o vor învăța, înseamnă enorm doar că s-au gândit la asta după spectacolele noastre. Mai știu o situație în care o familie s-a reîntregit după ce tatăl a văzut un spectacol al nostru despre familiile dezbinate și efectele divorțurilor și s-a întors acasă la familia lui. Dar spectatorii pot să ducă mai departe ce facem noi. Noi doar punem semințele. Uneori semințele se usucă după însămânțare, alteori rodesc.

– Dar tu cum de ești așa liber de prejudecăți? Te-ai autoeducat sau ai avut o familie mai deschisă?

– Pe mine și pe teatrul nostru ne-a influențat comunitatea din Taizé, din Franța. Este o comunitate unde oameni tineri din toată lumea se întâlnesc câte o săptămână. Noi mergem acolo în fiecare an. Este un loc ecumenic. Prima dată când am fost acolo erau tineri din America și Irak, chiar în perioada în care erau mari conflicte între cele două state. Am rămas impresionat de felul cum comunicau acești oameni.

– Și până atunci ai fost și tu afectat de prejudecăți?

– Cum să nu... Eu abia acolo am înțeles că dacă știu ceva despre cultura celorlalți, devin mai bogat. Acolo am înțeles ce frumos este că suntem mulți și diferiți. A fost foarte greu să accept că și aici la noi, suntem români și maghiari. Dar am reușit și mă bucur de asta.

– Ce era așa greu?

– Cred că limba. Eu vorbesc română abia de când am depășit prejudecățile. În prima mea săptămână în Franța am înțeles că este ceva extraordinar să descopăr oamenii și culturile lor fără să mă consider superior. Eu ani la rând nu am interacționat cu români aici. La școală am studiat în maghiară, acasă vorbeam maghiară și toți prietenii mei erau maghiari. Acum, când mi-am schimbat mentalitatea, mai simt uneori că vorbesc despre anumite lucruri și unii oameni sau prieteni nu înțeleg prea bine ce vreau să le transmit. De aceea, vreau să mai spun o dată că trebuie să conştientizăm că diversitatea nu ia nimic din noi. Prin diversitate, prin tot ce ne înconjoară, putem să devenim doar mai bogați.