„Sfântul din Sfântu Gheorghe” este al patrulea text scris pentru proiectul „Despre România, numai de bine” la care lucrez cu regizoarea Ana Mărgineanu. Din 2008, proiectul – conceput de Ana şi dezvoltat împreună cu mine – a generat patru texte: „Poveşti adevărate complet inventate despre Baia Mare”, „5 minute miraculoase în Piatra Neamţ”, „Târgovişte de jucărie” (spectacolul românesc selectat la prestigioasa Bienală a Noii Dramaturgii de la Wiesbaden 2012) și anul acesta „Sfântul din Sfântu Gheorghe”.

În Baia Mare, un oraş minier, am descoperit o comunitate care începând din epoca bronzului a produs resurse materiale extrem de importante (având un sol foarte bogat la sensul cel mai propriu – aur şi minereuri). Paradoxul este că în ciuda acestor bogăţii, băimărenii au fost nevoiţi să „exporte” întotdeauna – să plătească un tribut imens pentru bogăţia pământului lor. Fie că a fost vorba de imperiul Austro-Ungar sau România socialistă, băimărenii s-au văzut prizonierii propriului paradis. Preţul cel mai mare plătit în ultimii 50 de ani este poluarea întregii zone care înconjoară oraşul, o poluare care se spune că va rămâne în ecosistem (dacă toate exploatările ar fi închise azi) timp de încă cel puţin 50 de ani. Paradoxul acesta cred că defineşte încă Baia Mare şi viaţa locuitorilor săi. Băimărenii sunt oameni aşezaţi, care preţuiesc ideea de familie, duşi la biserică (este o zonă multiculturală foarte interesantă), prietenoşi şi muncitori – dar care poartă cu ei ceva care în piesă a fost transpus prin leitmotivul oamenilor din aur – predestinaţi de propria natură.

În Piatra Neamţ, prima impresie a fost legată de felul în care oamenii se raportează la oraş – cu o mândrie locală comparabilă cu cea a timişorenilor. Dar această mândrie (în ciuda faptului că, de exemplu, rata şomajului este mare şi oraşul este acum izolat de marile rute comerciale) este legată într-un mod organic de spiritualitate – oraşul nu este „frumos” doar din cauza munţilor care îl înconjoară, dar pentru că în munţi şi mănăstiri sălăşluieşte o energie superioară, aproape miraculoasă, de provenienţă divină, care populează oamenii. Într-un fel sau altul, pietrenii simt că aparţin unui loc special, în care se simt bine, pur şi simplu – şi asta a reieşit, în diferite moduri, din majoritatea discuţiilor pe care le-am avut în perioada de documentare. Şi aici există un paradox – un oraş care a fost un târg (la un moment dat cu populaţie predominant evreiască), un loc de schimb comercial, teluric – resimţit însă ca diafan, serafic, spiritual-ortodox. De aici şi ideea coabitării miraculosului cu cotidianul – cele 5 minute miraculoase din Piatra. În piesă, miraculosul se împleteşte cu câteva probleme specifice şi foarte reale cum ar fi apariţia unei noi profesii, care are în Piatra proporţii relevante – cea de asistent maternal. Sau povestea cuplului tradiţional dizolvat din cauza plecării la muncă în străinătate a unuia dintre soţi. Ca şi la Baia Mare, toate personajele şi poveştile din piesă se trag dintr-o mixtură de observaţii personale ale mele şi ale Anei din perioada de documentare şi predocumentare, poveşti auzite sau citite, pietreni întâlniţi, locuri din oraş vizitate. Întreaga poveste se dezvăluie ca un uriaş truc magic, ca un spectacol de iluzionism fin, miraculos, imprevizibil.

Într-un alt fost târg – Târgovişte – oamenii trăiesc un alt tip de paradox. Într-un oraş fostă capitală a ţării româneşti, la doar o oră şi un sfert de Bucureşti – târgoviştenii se simt izolaţi, pierduţi. Spre deosebire de nemţeni – nu ştiu dacă mândria faţă de propriul oraş ar fi pe primul loc în felul în care târgoviştenii se raportează la Târgovişte. Mai degrabă, ei se simt ca şi cum blestemul lui Nifon, patriarhul Constantinopolului, încă ar mai exista în oraş. Târgoviştenii se plâng că nu mai există spirit comunitar, că e multă invidie şi răutate, că banii sunt pe primul loc. Asta într-un oraş înconjurat de dealuri, cu o climă – se spune – perfectă. Şi cu istoria unei foste capitale. Aşa că, împreună cu Ana, am hotărât să creăm în Târgoviște (întâmplător și orașul meu natal) un spectacol-experienţă. O structură de parc de distracţii teatrale. Spectatorii au putut să-și facă propriul spectacol, alegând timp de 4 „ture” de 20 de minute între 6 spaţii diferite, dintre care unul mobil (dedicat personajului Gigel Maşinuţă, un Forrest Gump local). Această alegere de structură explică şi dimensiunile neobişnuite ale textului de la Târgoviște. La 227 de pagini format pentru scenă – este probabil cel mai lung text românesc scris vreodată, el conţinând 18 bucăţi de text, fiecare în altă stilistică şi propunere teatrală.

După aproape șase ani de când facem acest proiect fascinant, mă bucur că am putut ajunge și în centrul țării pe harta noastră care aproape a atins toate punctele cardinale. După Baia Mare, din nou un centru multicultural, considerat în prezent capitala secuimii, un punct în care conviețuiesc trei etnii (maghiară, română, romă). Am descoperit un Sfântu Gheorghe plin de evenimente culturale, un oraș plin de istorie, care iubește teatrul, muzica, fotografia, artele plastice, debate-ul, pe care locuitorii săi îl consideră unul dintre cele mai sigure orașe din țară, perfect să-ți crești copiii, extrem de aproape de natură, cu un aer fără urme de poluare, la 30 de minute de Brașov. Un oraș în care în urma interviurilor, după tradiționala noastră întrebare: „Ce n-ar trebui să lipsească dintr-un spectacol despre...” ni s-a răspuns, aproape unanim, să nu ignorăm conviețuirea dintre etnii, care nu este așa cum ne spun politicienii la televizor. Un oraș în care în ciuda dificultăților economice, încă se consumă – cu generozitate – cultură. Așadar, generozitatea a devenit tema principală în scrierea acestui text despre acest oraș. Poveștile au ca protagoniști câte un personaj din fiecare etnie, un cuplu mixt, româno-maghiar și o fată din Őrkő. Fiecare dintre ei cu backgroundul cultural respectiv (inclusiv legende locale, istorie, limbă), dar fiecare dintre ei într-o relație generoasă cu ceilalți. În același timp am încercat să respectăm și dorința locuitorilor din Sfântu Gheorghe de a vedea un spectacol de teatru care să conțină comedie, dar să te facă și să gândești și poate să ai un altfel de experiență. Spectatorii care vor veni la Teatrul Andrei Mureșanu primesc posibilitatea să decidă – pe parcursul piesei – ce vor să influențeze în spectacol: pot arunca mingi, alege scene, afla gândurile personajelor și pot vota finalul în fiecare reprezentație, pe cine să salveze. Au libertatea să ceară sprijinul celorlalți spectatori în acest sens, pot reveni de mai multe ori să vadă alte scene, alte gânduri, alte finaluri. Jocul e deschis și jocul nu poate exista decât împreună, cu generozitate. Este, de asemenea, prima dată când în acest proiect am scris un text cu elemente bilingve (româno-maghiare) pentru a oferi tuturor locuitorilor din oraș ocazia să participe în aceeași măsură și mulțumesc cu această ocazie traducătorului în limba maghiară.

De asemenea, textul și spectacolul includ fotografii și mici interviuri cu adevărații „Sfinți din Sfântu Gheorghe”, locuitorii reali ai acestui oraș. Nu putem decât să sperăm – Ana și cu mine – că sfântgheorghenii vor participa în număr cât mai mare la acest spectacol-joc de-a orașul lor, produs de Teatrul Andrei Mureșanu, şi care va avea premiera pe 27 martie de la ora 19.

(Ştefan Peca)