Ramon Grosos este un nume cunoscut în lumea artei contemporane, iar tablourile și performance-urile sale au ajuns departe de orașul în care s-a format. Mai puțini știu însă că, dincolo de premiile internaționale și expozițiile din Italia, artistul din Sfântu Gheorghe vorbește despre succes cu o modestie rară și crede că cele mai importante lucruri nu se construiesc în grabă, ci în timp. Am discutat cu artistul despre parcursul în care a îmbinat economia cu arta, despre cercetarea doctorală pe care o dezvoltă de ani buni, despre fiica sa, care îi calcă pe urme, și despre lecțiile pe care speră să le lase generațiilor viitoare de artiști. 

– Sunteți născut în Sfântu Gheorghe, un oraș cu o dinamică culturală foarte specifică. Cum a influențat atmosfera de aici primii dumneavoastră pași în artă și cum se regăsește spiritul locului în paleta dumneavoastră cromatică?

Îmi este greu să vorbesc despre mine. Cred că artistul nu este cel mai potrivit critic al propriei opere. Dacă există ceva valoros în ceea ce fac, sper să fie descoperit de cei care privesc lucrările, nu de mine prin explicații. Pot să încep cu singura mențiune, și anume că tatăl meu a fost primul meu important dascăl în materie de artă. Într-un oraș plin de multiculturalism, m-am format în Transilvania, iar locul acesta m-a învățat răbdarea și respectul pentru memorie. Nu încerc să ilustrez o identitate regională, ci să înțeleg cum poate deveni experiența unui loc o experiență universală. Dacă cineva va găsi peste ani o idee care merită păstrată în lucrările mele, voi considera că mi-am făcut datoria. Restul ține de privitor și de istoria artei.

– Pentru publicul local, sunteți un exemplu de succes care a pornit de aici. Cât de des vă întoarceți acasă (fizic sau cu gândul) pentru a vă reîncărca bateriile creative?

Nu m-am simțit niciodată plecat de acasă. Locul în care te formezi rămâne cu tine, indiferent unde ajungi. Pentru mine, Transilvania, Sfântu Gheorghe, nu este doar un spațiu geografic, ci o stare de spirit. Mă întorc ori de câte ori pot și, de foarte multe ori, nu plec de acasă, dar adevărul este că nu trebuie să fiu fizic aici pentru a mă simți acasă. În atelier, de multe ori, mă regăsesc pictând lumina, liniștea și memoria acestor locuri fără să-mi propun asta. Exemplu ar fi ultimele două serii de tablouri realizate pentru Panorama II. Cred că rădăcinile se exprimă în mod firesc, nu demonstrativ. Dacă există un lucru pe care l-am învățat aici, este răbdarea. În artă, la fel ca în viață, lucrurile importante se construiesc în timp. De aceea încerc să nu mă grăbesc și să nu mă las definit de succesul unui moment, ci de continuitatea muncii mele.

– Cum vedeți evoluția scenei artistice din județul Covasna în ultimii ani? Credeți că spațiul de aici oferă destule rampe de lansare pentru tinerii artiști vizuali?

Nu cred că sunt în măsură să evaluez scena artistică în ansamblu. Sunt mulți oameni care contribuie la viața culturală a județului Covasna, iar fiecare o face în felul său. Ceea ce pot spune este că am întâlnit aici artiști talentați, profesori dedicați și oameni care cred sincer în cultură. Acesta este, probabil, cel mai important lucru. Infrastructura și oportunitățile se pot dezvolta în timp, dar pasiunea nu poate fi construită artificial. Cred că viitorul unei comunități artistice se măsoară prin felul în care îi încurajează pe cei care vin după noi. Astăzi sunt eu cel care răspunde la întrebări, dar peste ani sper ca alți tineri artiști să fie cei care vor avea ocazia să vorbească despre propriile lor căutări.

Acest gând îl simt și mai puternic pentru că sunt tată. Fiica mea, Anja Ancona Grosos, m-a făcut să privesc arta și din perspectiva generației care vine. Mă mândresc că este artist și își urmează propriii pași. Fiecare om trebuie să-și găsească propriul limbaj. Ca tată, însă, nu pot să nu observ sensibilitatea și ușurința cu care se exprimă. Uneori am impresia că talentul ei îl depășește pe al meu, dar poate acesta este felul firesc în care privește un părinte copilul său. Publicul este deja conștient de aceste aripi. Personal, îmi doresc doar să crească într-un loc în care cultura este respectată, iar creativitatea este încurajată, indiferent de drumul pe care îl va alege.

– Aveți un parcurs atipic. Ați studiat economie la ASE București, dar ați ales în final calea culorilor. Cum s-a produs această „ruptură”? A fost un moment de declic sau o acumulare în timp care v-a împins să alegeți arta ca mod de viață?

Am ales să studiez economia la Academia de Studii Economice din București din convingerea că un artist nu trăiește în afara societății. Economia m-a învățat să înțeleg mecanismele prin care se construiesc organizațiile, valoarea și încrederea. Pictura, în schimb, a rămas întotdeauna limbajul meu cel mai firesc. Nu am abandonat economia pentru artă; am încercat să le aduc împreună.

Tocmai această convingere mă însoțește și astăzi. De foarte mulți ani lucrez la o cercetare doctorală prin care încerc să dezvolt un model de management al calității aplicat creației și managementului artistic. Nu îmi propun să standardizez actul artistic – cred că ar fi imposibil și chiar nedrept. Încerc, mai degrabă, să găsesc un cadru prin care procesele din jurul creației – documentarea, autentificarea, arhivarea, reprezentarea și relația cu piața de artă – să poată fi abordate cu aceeași rigoare cu care managementul calității este aplicat în alte domenii. Întoarcerea la valori estetice, dacă vreți. Este o cercetare la care lucrez de mulți ani, cu răbdare. Dacă va aduce o contribuție reală, acest lucru îl vor decide comunitatea academică și timpul, nu eu.

Cred că un artist trebuie să fie liber în atelier, dar responsabil în felul în care își construiește parcursul profesional. Pentru mine, economia, managementul și arta nu sunt discipline opuse, ci trei perspective asupra aceleiași întrebări: cum putem crea valoare durabilă?

– V-au ajutat vreodată structura și rigoarea studiilor economice în gestionarea carierei de artist independent sau a trebuit să uitați tot ce ați învățat acolo pentru a fi liber pe pânză?

Nu a trebuit să uit nimic. Dimpotrivă, cred că fiecare etapă a vieții mele și-a găsit locul firesc. În atelier, atunci când pictez, nu mă gândesc la economie, la management sau la strategii. În acel moment există doar dialogul dintre mine și pânză. Arta are nevoie de libertate, iar libertatea nu poate fi măsurată în grafice sau indicatori.

Dar când ies din atelier, îmi reamintesc cât de importante au fost studiile economice. Ele m-au ajutat să înțeleg că un artist nu creează doar opere, ci își construiește, în timp, o operă și un parcurs. Acest parcurs are nevoie de organizare, de consecvență și de responsabilitate. Cred că, pentru generația de astăzi, artistul nu mai poate fi doar creator. El trebuie să înțeleagă și mecanismele prin care își protejează opera, își gestionează arhiva, comunică cu instituțiile și colecționarii și își construiește o reprezentare profesionistă pe plan internațional. Până la urmă, cred că libertatea și disciplina nu se exclud. Din contră, atunci când sunt în echilibru, îi oferă artistului șansa de a rămâne liber în creație și independent în propriul destin.

– Sunteți foarte cunoscut pentru performance-urile de live painting, unde transpuneți acordurile muzicale direct pe pânză, în fața publicului (cum au fost colaborările cu Florin Chilian sau din cadrul diferitelor festivaluri). Ce se întâmplă în mintea dumneavoastră în acele momente? Cum se transformă sunetul în culoare în timp real?

Muzica nu are nevoie să fie tradusă, iar pictura nu trebuie să o ilustreze. Încerc, mai degrabă, să ascult. Atunci când un muzician interpretează cu sinceritate, apare un spațiu pe care cuvintele îl descriu greu. În acel spațiu prefer să lucrez și eu. Nu pictez notele, ci tensiunea, liniștea, ritmul, respirația dintre ele. Ele nu sunt demonstrații de virtuozitate, ci întâlniri între două forme de expresie care împart aceeași emoție. La final, nu rezultă o ilustrație a muzicii, ci o lucrare care poartă memoria acelui moment și care nu s-ar mai putea repeta niciodată în același fel. Publicul este cel mai câștigat dacă are impresia că „aude” o pictură sau că „vede” muzica într-o lucrare de-a mea – atunci simt că dialogul dintre aceste două lumi și-a atins scopul.

Cred că toate artele vorbesc, în fond, despre același lucru. Doar limbajele sunt diferite. Muzicianul lucrează cu timpul, pictorul cu spațiul. Dar amândoi încercăm să atingem ceva ce nu poate fi explicat în întregime.

– Pictura este, prin definiție, o activitate solitară, în atelier. În schimb, live painting-ul vă expune total. Cum gestionați energia publicului și presiunea timpului când pictați pe o scenă?

Paradoxal, nu simt că sunt mai expus decât în atelier. O pânză albă este la fel de exigentă, indiferent dacă sunt singur sau dacă în fața mea se află câteva sute de oameni sau mii de oameni. Încerc să rămân în același dialog pe care îl am întotdeauna cu lucrarea. Uneori, cele mai importante gesturi apar atunci când renunți la dorința de a demonstra ceva. Nu mă lupt cu timpul. Îl accept. O lucrare realizată în timpul unui moment live nu trebuie să fie perfectă. Ea trebuie să fie sinceră. Poartă în ea construcția și emoția acelui moment, iar această emoție nu poate fi repetată nici în atelier, nici pe o altă scenă. Trăire unică, plină de sinceritate artistică.

– Ați fost premiat de mai multe ori în Italia (premiile „Michelangelo Buonarroti”, „Italia in Arte” etc.). Cum este privit un artist român în țara care a dat lumii Renașterea? Ce au văzut criticii italieni în stilul dumneavoastră?

Italia ocupă un loc aparte în conștiința oricărui artist. Nu doar pentru că este leagănul Renașterii, ci pentru că acolo dialogul cu istoria artei este permanent. Faptul că am primit distincții în Italia m-a onorat și m-a responsabilizat în egală măsură. Premiile sunt, înainte de toate, o încurajare de a continua să lucrez. Nu cred că un artist român este privit diferit doar pentru că vine din România. În artă, după primul contact, naționalitatea rămâne în plan secund. Ceea ce contează este sinceritatea lucrării și capacitatea ei de a comunica dincolo de limbă sau de granițe.

Nu aș îndrăzni să spun eu ce au văzut criticii italieni în pictura mea. Dacă lucrările mele au fost primite cu interes, sper că acest lucru s-a datorat faptului că au descoperit în ele o voce autentică, nu încercarea de a urma un curent sau o modă.

– Lucrările dumneavoastră sunt pline de textură, relief și energie explozivă. Dacă ar fi să descrieți stilul dumneavoastră cuiva care nu v-a văzut niciodată tablourile, ce cuvinte ați alege?

Îmi este întotdeauna puțin nefiresc să-mi definesc propriul stil. Cred că această responsabilitate aparține mai degrabă criticilor și istoricilor de artă decât artistului.

Dacă ar trebui, totuși, să aleg câteva cuvinte, aș spune: sinceritate, materie, lumină și tensiune. Și dacă cineva care nu mi-a văzut niciodată tablourile m-ar întreba la ce să se aștepte, i-aș spune doar atât: să nu caute răspunsuri, ci o întâlnire. Dacă, după câteva minute petrecute în fața unei lucrări, pleacă purtând cu el o întrebare sau o emoție pe care nu o avea înainte, atunci cred că pictura și-a împlinit rostul.

– La ce proiecte lucrați în prezent? Există vreo șansă să vedem în viitorul apropiat o expoziție personală amplă sau un performance de live painting chiar aici, în județul Covasna?

În această perioadă lucrez la două proiecte care, deși par diferite, fac parte din aceeași cercetare. Continui dezvoltarea ciclului AAR – AI Art Representation Manifesto 1, din care face parte și lucrarea And the Waltz Goes On. Pentru fiecare lucrare din acest proiect am început să construiesc o documentație conceptuală riguroasă, însoțită de certificate de autenticitate și reprezentare conceptuală, deoarece cred că, în arta contemporană, contextul și procesul pot deveni la fel de importante ca obiectul artistic în sine.

În paralel, continui cercetarea doctorală la care lucrez de mulți ani, prin care încerc să dezvolt un model de management al calității aplicat domeniului artei. Cele două direcții nu sunt separate. Dimpotrivă, se completează reciproc. Prima explorează relația dintre artist, creație și inteligența artificială, iar cea de-a doua încearcă să ofere un cadru prin care autenticitatea, documentarea, reprezentarea și trasabilitatea unei opere de artă să poată fi abordate cu rigoare.

Între timp, mai ies să pictez live, din când în când, la Szimpla, un loc de suflet. Dacă nimerim să fim împreună, rămâne să fim senini și părtași la frumos.

– Ce sfat i-ați da unui tânăr din Sfântu Gheorghe sau din împrejurimi care cochetează cu pictura, dar se teme că „nu se poate trăi din artă”?

I-aș spune, înainte de toate, să nu aleagă arta pentru că își imaginează că este un drum ușor. Nu este. Și nici să nu renunțe la ea doar pentru că i se spune că nu se poate trăi din artă. Cred că întrebarea nu este dacă se poate trăi din artă, ci dacă ești dispus să înveți tot ceea ce presupune această profesie. Astăzi, un artist are nevoie de sensibilitate, dar și de disciplină. Are nevoie să înțeleagă creația, dar și comunicarea, managementul, media, drepturile de autor, relația cu galeriile, muzeele și colecționarii. Le-aș spune tinerilor să nu se compare prea mult cu ceilalți și să nu urmărească succesul rapid. Arta nu este o competiție de viteză. Uneori este nevoie de ani întregi până când începi să înțelegi ce ai cu adevărat de spus.

Privesc toate acestea și prin ochii fiicei mele, Anja Ancona Grosos. Am încredere deplină în talentul ei, un talent pe care îl simt autentic și care realmente mă emoționează. Dar nici ei nu i-aș spune că talentul este suficient. Talentul este un dar; caracterul, disciplina și perseverența sunt cele care îl transformă într-un destin.

Dacă aș putea să le las un singur gând, ar fi acesta: nu încercați să deveniți artiști cunoscuți. Încercați să deveniți artiști adevărați. Recunoașterea poate veni sau nu. Dar sinceritatea cu care creați va rămâne întotdeauna parte din voi.