De Ziua Internaţională a Teatrului, sărbătorită la data de 27 martie, pe scena Festivalului Reflex3 s-a jucat spectacolul românesc „Contra democraţiei”, în regia lui Alexandru Dabija. Profitând de prilej, am stat de vorbă cu unul dintre cei mai cunoscuţi actori de pe scena teatrului bucureştean, Richard Bovnoczki, apreciat de altfel în întreaga ţară pentru talentul său remarcabil. Printre picăturile de ploaie şi în graba de a merge la sesiunea de discuţii cu publicul din Sfântu Gheorghe, actorul mi-a răspuns cu calm şi amabilitate la câteva întrebări.

– Ştiţi că astăzi este ziua teatrului şi...

– Da, am aflat!

– Voiam să vă întreb în această zi de care spuneţi că aţi aflat, ce mai înseamnă teatrul pentru omul zilelor noastre?

– Fie că putem conştientiza, fie că nu, teatrul este o nevoie, e ceva necesar. Contactul publicului cu scena, cu un subiect prezentat de actori, de oameni pe o scenă, este foarte important.

– Dar de ce? Avem filmul la îndemână în orice moment şi putem să descărcăm de pe net câte poveşti dorim.

– Nu! E altceva. E vorba despre contactul direct cu oamenii pe care îi ai la o anumită distanţă, pe care îi auzi, care pot greşi pe scenă. Pe scenă nu sunt păstrate doar lucrurile perfecte din film, în care se păstrează cea mai bună dublă. Pe scenă se petrec vrute şi nevrute, dorite şi nedorite.

– În momentul în care intraţi pe scenă, deşi ştiţi spectacolul căci poate l-aţi jucat de zeci de ori, mai aveţi emoţii?

– Îmi doresc să am emoţii. Pentru că emoţiile alea, dacă sunt bine canalizate, sunt un plus valoros.

– Dar exprimarea asta „îmi doresc să am emoţii” mă face să cred că nu aveţi emoţii deloc...

– Am, am! Dar sunt momente când mă surprind prea preocupat să mă focusez pe subiect şi pe datele personajului pe care îl joc şi atunci nu mai am timp de anumite emoţii. Probabil şi structura mea o fi de vină. Nu-mi dau seama. Am auzit o poveste despre George Constantin care nu putea să stea în picioare înainte să intre pe scenă. Adică... nu ştia pe unde e, ce urmează să facă şi, când păşea pe scenă, toată energia şi toată vibraţia interioară a lui se transmitea şi devenea un bulgăre de emoţie, energie, gând.

– Eu am avut ocazia să vă văd la Bucureşti în mai multe spectacole şi mi s-a părut că transmiteţi emoţie. Tocmai de aceea v-am întrebat, pentru că nu se vede stăpânirea de sine. Se vede ceva care vine din interior, de dincolo de tehnică.

– Ca actor, nici nu vreau să fiu atât de liniştit încât să nu am doza asta de prezenţă scenică; vreau să fiu pregătit pentru orice s-ar putea întâmpla, dar nu aş vrea să pierd partea umană şi firavă din mine, care are o temere a unui lucru necunoscut care urmează, chiar dacă tu ai ceva bine pregătit şi poţi şi tehnic prezenta, ai ustensilele tehnice, încât să zici „domne, spectacolul îl încep aşa...” Trebuie să nu pierzi vibraţia de autentic...

– La sfârşitul unei reprezentaţii, cum ştiţi că a fost bine?

– Când te întâlneşti cu ideea pe care o spui.

– Deci nu publicul vă influenţează.

– Publicul e diferit de la seară la seară şi uneori te ajută, uneori e heterogenă energia care vine dinspre el. Uneori e posibil ca publicul să recepteze bine mesajul şi să te întâlneşti cu el de la început, alţii întârzie în reacţii... de fiecare dată oamenii reacţionează diferit şi percep diferit ceea ce spui şi atunci tu nu te poţi concentra. Publicul poate să ajute. Depinde de seară. Sunt seri care pornesc mai greu, altele care merg de la început. Se spune că dacă întâlnirea cu publicul are loc de la început, a fost o seară minunată.

– Vă panicaţi când aveţi un start greşit la spectacole?

– Nu. Pur şi simplu observ că trec porţiuni din spectacol şi nu reuşesc să mă întâlnesc. Este o alertă interioară. Nu ştiu dacă panică, dar e o alertă. Dacă m-aş panica, probabil aş pierde controlul.

– Faceţi actorie pentru dumneavoastră sau pentru public?

– Actoria e ceva în care mă regăsesc şi, din punctul ăsta de vedere, îmi urmăresc cumva chemarea. Pentru public încă nu îmi dau seama.

– Atunci o să completez puţin întrebarea: vă fascinează gândul că aţi putea avea succes, că aţi putea deveni un idol al publicului? Cum vedeţi succesul? Când are un actor succes?

– Te bucuri de un lucru bine făcut, care a ieşit şi de care se bucură şi publicul. Să zicem că eu am avut o seară extraordinară, s-a întâmplat ca fiecare să plece cu ceva frumos acasă. Nu pot să o numesc reuşită pentru că a doua zi, dacă eu rămân cu ceea ce am făcut cu o seară înainte, nu mă întâlnesc cu seara pe care o am acum în faţă şi atunci o să primesc un bobârnac de n-o să mă văd. Şi, de obicei, nu se aseamănă. Dacă eşti obiectiv faţă de ce-ai făcut, nu ai cum să crezi că eşti într-o continuă ascendenţă. Asta înseamnă să nu ai simţul realităţii. A fost bine... atât! Am date pentru profesia asta, sunt bucuros să fac profesia asta şi încerc să fac totul cât mai bine, să mă surprind sau să descopăr valenţe neîntâlnite. Cu siguranţă mă copleşeşte când vine cineva şi îmi spune că a fost foarte bine, dar nu mă preocup de lucrul ăsta deloc ca să nu pierd ceva important: simplitatea!

– Vreau să vă propun un exerciţiu de imaginaţie: cum ar fi lumea fără teatru şi ce-aţi face dacă dintr-odată n-ar mai exista teatru?

– Dar am avea poezie?

– Am putea avea, dar să citim acasă nu ar mai exista un act cultural deschis pentru comunitate.

– Ar exista ceva care ar fi căutat. I s-ar simţi lipsa şi ar fi în permanenţă căutat.

– Dar dumneavoastră cum credeţi că v-aţi simţi într-o lume fără teatru?

– Aş simţi că am o lipsă. Nu aş fi împăcat. Iar în momentul în care îţi lipseşte liniştea sau împăcarea, sau persoana, sau activitatea... orice îţi lipseşte, tu eşti atent la ceea ce-ţi lipseşte. Este ca şi cu oaia, când păstorul lasă toate cele 99 de oi şi pleacă în căutarea singurei oi pe care a pierdut-o. Dacă nu ar exista lucrul ăsta necesar, oamenii ar căuta. Poate n-ar şti că există lucrul ăsta, dar tot ar căuta ceva. N-avem apă, am căuta apă ... este un element vital a cărui lipsă o resimţim.

– Pornind de la ideea avansată în spectacolul „Contra democraţiei” pe care l-aţi jucat la Sfântu Gheorghe, că oamenii sunt mai uşor de manipulat dacă le dai divertisment, se întâmplă asta cu oamenii care vin la teatru? De ce vine lumea la teatru? Mai vine lumea la teatru? Vine mai mult în Bucureşti decât în provincie?

– În Bucureşti oferta e mai mare şi publicul vine mai mult la teatru. Spectacolele au o anumită calitate, susţinerea financiară e mai mare şi, prin asta, poate şi nivelul e un pic mai ridicat. Oamenii vin la teatru pentru că au nevoie să îşi regăsească problemele. Unii vin şi pentru divertisment, dar fiecare are motivele lui. Cred totuşi că e importantă frecvenţa pe care o ai la un anumit gen de spectacol.

– Publicul din Bucureşti diferă de publicul din provincie?

– În provincie, când vine un festival e un eveniment. Şi atunci publicul vine cu altă deschidere, cu altă dorinţă de a vedea şi de a prinde spectacolul. Eu în provincie numai în festivaluri am jucat.

– Întrebarea nu este întâmplătoare. Voiam să vă aduc puţin în plan local unde, la teatrul românesc „Andrei Mureşanu” s-au perindat mai mulţi directori. Ultimul, care a plecat de curând, şi-a motivat plecarea şi prin faptul că publicul din comunitatea românească nu susţine teatrul prin prezenţă. Aş vrea să vă întreb dacă, în opinia dumneavoastră, este vorba despre o lipsă de interes din partea publicului sau există şi alte aspecte la mijloc.

– Eu cred că în provincie lucrurile se mişcă mult mai încet. Când vrei să iniţiezi un teatru independent ai nevoie de un timp până aude lumea şi se hotărăşte să vină şi până devine un obicei să vină frecvent. Durata este mult mai mare decât în oraşele mai mari. Şi, din punctul ăsta de vedere, cred că promovarea contează. Dar mai cred şi că managerul are responsabilitatea aceasta. El trebuie să aibă nişte oameni competenţi pe fiecare sector. Dacă secretarul literar, PR-ul şi tot restul echipei îşi fac treaba bine, atunci şi oamenii vor veni la teatru căci vor afla şi vor fi interesaţi. Mai ales dacă spectacolele noi sunt prezentate într-un anumit fel. Ar veni măcar o dată, de curiozitate.