După o zi toridă, parcurile de joacă pentru copii situate în diverse locaţii din oraş se umplu după ora 6 seara de prichindei care se bucură de leagăne, tobogane, balansoare etc. Copii de toate vârstele alături de părinţi şi bunici se joacă până seara târziu când dau năvală ţânţarii, şi astfel nu ai ce face, te retragi în casă.

Luni, 2 iulie 2012, parcul mare de joacă situat între str. Crângului şi str. Nicolae Iorga, lângă locaţia unde, în anii precedenţi, pe timpul iernii, era patinoarul artificial. E trecut de ora 20,30. Ies cu fetiţa din parcul încă plin de copii pentru a ne retrage încet spre casă, nu înainte de a trece şi prin celălalt părculeţ de joacă (situat între str. Crângului şi str. Fabricii) să ne salutăm prietenii de joacă, înainte să intrăm în casă.

Înaintea noastră, doi tineri cu doi câini-lupi de talie mare. Normal că fără botniţă (avem noi legi care impun purtarea botniţei la câinii mari!?). Nu-i remarc decât atunci când spune fata „Oaa, ce câini mari!”.

Mergem la pas mărunt, fetiţa nu are nici 3 ani împliniţi, încet, traversăm str. Crângului să mergem în părculeţ. Intrăm pe alee, parcul plin de copii, părinţi, tineri adolescenţi ce joacă o carte pe băncuţele aflate de jur împrejurul parcului. Toată lumea se uită la „spectacol”. Nu-mi vine să cred ochilor. Unul din proprietari îşi dresa câinele în figurinele geometrice destinate copiilor (rampe din bârne, tuburi, tobogane).

Pe moment, mă gândeam: să sun la Poliţia Locală, s-ar putea să plece „dresorul” cu câinele până vine echipajul, să-l fotografiez cu telefonul, nu pot, nu am acordul lui, s-ar putea să iau şi bătaie şi să rămân şi fără telefon!

Trecând pe lângă tatăl unei fetiţe de 5 anişori, pe care-l întâlnesc deseori în respectivul parc în serile verii toride, îl întreb „Vi se pare normal?”, arătând spre „acţiune”. „Nu, dar…..”.

Mă apropii încet de respectivul tânăr, cu fetiţa de mână, şi-l întreb calm, blând: „Vi se pare corect ca în spaţiul de joacă destinat copiilor să vă dresaţi dvs. câinele?!”.

Cu un tupeu şi o aroganţă neaşteptată, tânărul se întoarce înspre mine şi-mi zice pe un ton nu foarte jos: „Ai chef de scandal, d-nă?!”.

„Nu, d-le, v-am întrebat civilizat, vi se pare normal…?”. Nu apuc să termin întrebarea căci iar mă întreabă: „Vrei scandal? Câinele meu e mai curat decât orice copil de aici, să ştii!” (oau, ce afirmaţie!). „Vedeţi vreun copil pe sus (adică în acele figurine de lemn) pe care l-ar deranja?”, şi arătă cu degetul spre câine care stătea în vârful toboganului aşteptând comanda stăpânului să coboare jos, pe tobogan.

Am încercat să-i spun: „Dar ce părinte şi-ar lăsa copilul lângă ditamai câinele-lup, sau ce copil se încumetă să urce singur sus!?”. Normal că nu m-a lăsat să termin fraza!

Dă comanda câinelui, acesta coboară pe tobogan şi pleacă bodogănind, vorbe care nu pot fi reproduse în scris.

Făcând un remember la o dicuţie avută săptămâna trecută cu tatăl lui Matei, un puşti simpatic de 3 anişori, în care şi eu şi dânsul ne întrebam cu ce obiect ascuţit s-a putut zgâria atât de evident pârtia din plastic a toboganului, am corelat că alta e cauza, exerciţiile de dresaj ale câinilor lăsând urme făcute cu ghearele în coborâre.

Şi faptul că tatăl acelei fetiţe, s-a oprit la acel „Dar…”, iarăşi corelez că probabil şi dumnealui i s-a atras atenţia cândva, iar atitudinea şi comportamentul recalcitrant al tânărului l-au făcut să se abţină de la vreo remarcă la adresa lui. Poate deveni agresiv fizic, se poate răzbuna sau poate asmuţi câinele pe copil sau pe el.

Lucru pe care şi eu l-aş putea păţi, după ce se vor publica cele relatate aici. Spre cunoştinţa mea, câinii nu sunt îmbăiaţi în fiecare zi precum un copil adus din parcul de joacă, deci mă îndoiesc de adevărul spuselor tânărului care ne-a jignit direct copiii făcând acea afirmaţie.

Îmi aduc aminte de o întâmplare asemănătoare de care am avut parte în vara anului trecut, când într-o dimineaţă plăcută de vară, după o ploaie răcoaroasă căzută în timpul nopţii, trec cu fetiţa mea repede pe lângă parc, pentru a ajunge la o destinaţie anume.

O doamnă, trecută bine de 65-70 de ani, cu un căţel mic legat cu o lesă se uita cum acesta îşi făcea nevoile în nisipul din parcul de joacă al copiilor. Deşi mă grăbeam, nu pot să nu mă opresc să-i atrag atenţia, în acelaşi ton liniştit şi calm: „Vi se pare normal doamnă, să lăsaţi câinele dvs. să-şi facă nevoile în nisipul de joacă al copiilor?!” Am parte de un răspuns pe măsură educaţiei dumneaei: „Dacă nu vă convine, doamnă, luaţi-vă copilul şi mergeţi în alt parc!” Îşi trage căţelul cu lesa spânzurată (lucru pe care-l putea face şi înainte ca acesta să-şi manifeste intenţia de a murdări nisipul cu excrementele lui) şi pleacă, „mândră” de replica ei. Nu vă pot spune ce gust amar mi-a lăsat acea „bunică”, care poate îşi duce nepotul/nepoata în alt loc de joacă cu nisip, din alt parc, dacă în cel cu pricina îşi duce căţelul.

Dimineaţa, când vine bona, îi povestesc păţania avută aseară în parc. Îmi răspunde ca şi cum am rămas în urmă cu ultimele ştiri de senzaţie: „Ooooo, dar nu ştiaţi lucrul ăsta până acum? E veche treaba cu dresatul câinilor în parcurile de joacă ale copiilor!”

Şi iar rămân mută! Îmi spune că s-a întâlnit deseori cu această situaţie, şi că marea majoritate a adulţilor îşi iau copiii şi părăsesc parcul, nu se poate discuta cu ei, fiind recalcitranţi!

Nu ştiu dacă să mă semnez, e posibil ca acest articol să aibă repercusiuni asupra mea, a fetiţei.

Nu ştiu ce măsuri s-ar putea lua pe viitor pentru a preveni aceste situaţii neplăcute în care copiii noştri sunt privaţi de dulcea joacă a copilăriei!

Dacă, totuşi, autorităţile locale se autosesizează în urma publicării acestui material, eu pot susţine cele afirmate prin confirmările părinţilor şi ale tuturor persoanelor care au fost de faţă la respectivul incident. Datele mele de contact sunt disponibile la redacţia cotidianului.

O mamă indignată