Un interviu despre realizări foarte multe în ani foarte puţini şi despre oamenii providenţiali din viaţa lui Emil Pantelimon, în dialog cu Daniel Şanta.

Îl ştiu de când era elev în clasele primare. I-am văzut fiecare pas, în faţă, în spate (rareori) sau în dreapta (politică). Nu mi-a fost mereu drag sau apropiat. Nu l-am înţeles mereu. Nu l-am susţinut mereu. Dar întotdeauna m-am regăsit în entuziasmul lui, în dorinţa lui de a face, de a schimba, de a realiza premiere. Ştiu ce înseamnă să schimbi perspective, să construieşti miracole din nimic, să oferi comunităţii lucruri inimaginabile în trecut. Am încercat şi uneori am şi reuşit să fac aşa ceva (iertată să-mi fie posibila lipsă de modestie), iar azi stau liniştit pentru că de această „misiune” se ocupă altcineva. Poate chiar mai bine. Stăm la un ceai şi depănăm amintiri şi constat că au trecut ani, s-au schimbat multe, iar Emil a crescut şi el. A învăţat din realizări şi din greşeli deopotrivă, iar la finalul succesului pe care l-a reprezentat festivalul „Povestea din Ajun” vreau să-l redescoperim împreună, într-un interviu despre un băiat de 22 de ani, care deşi a şi greşit uneori (poate providenţial pentru propria lui evoluţie), indiscutabil a realizat până la această vârstă mai mult decât foarte foarte mulţi dintre noi. Şi suntem ipocriţi dacă nu avem puterea să recunoaştem asta. E un interviu lung, pe care îl veţi citi pe parcursul a două ediţii ale ziarului, pentru că pur şi simplu sunt prea multe lucruri de spus.

Daniel Şanta: 22 de ani par atât de puţini şi totuşi avem atât de multe de povestit. Când şi cum a început iureşul tău de “să facem”, “să încercăm”, “să schimbăm”...

Emil Pantelimon: Depinde ce înseamnă asta. Pentru că îmi amintesc că împreună cu Alexandru Ujvarosi, dragul meu prieten, făceam din clasa a patra o revistă a şcolii Varadi Jozsef. E drept, scrisă de mână, cu texte extrase din almanahuri, cu ce puteam şi noi. Dar era o iniţiativă şi o ocupaţie pentru timpul liber, care a reuşit să ne aducă în atenţia domnului Dumitru Manolăchescu, pe atunci la “Cuvântul nou”, de la care am început să învăţăm şi să înţelegem cam încotro trebuie să se ducă această revistă. Nu vreau să uit de sprijinul acordat atunci de doamna prof. Marinela Brezeanu Ujvarosi. Am mai învăţat, am mai crescut, iar în clasa a 7-a organizam o expoziţie de numismatică cu monede din toate colţurile lumii, colectate de pe la cunoştinţe, profesori, familie. Am făcut chiar şi o strângere de fonduri tot prin intermediul unei expoziţii de acest gen, mai târziu în liceu.

Un prim moment de cotitură puternică a fost în clasa a 7-a, când colaborarea cu dl. Kover Sandor, atunci reprezentantul agenţiei pentru tabere şi al asociaţiei Fontis, m-a ajutat enorm. Am facut un salt mare atunci, pentru că împreună cu el şi prin intermediul lui am fost în foarte multe tabere, în care am văzut şi făcut extrem de multe lucruri. Noi eram un fel de entertaineri acolo, vreo 7-8 copii români şi maghiari, şi am participat în aproximativ 40 de tabere în care organizam diferite activităţi şi interacţionam cu enorm de mulţi copii.

D.Ş.: Ai intrat la liceu şi ştiu că ai fost destul de aproape de a părăsi oraşul. Totuşi liceul a schimbat tot şi a dat lucrurilor o nouă dimensiune.

E.P.: În mod normal eu n-ar fi trebuit să fiu la Colegiul Naţional Mihai Viteazul. În vara lui 2004, având o relaţie foarte bună cu un grup de prieteni din Bucureşti, inclusiv cu Inspectorul Şcolar General din Bucureşti, au existat intenţii şi tentative serioase de a fi convins să merg în Bucureşti la liceu. Mi se promisese loc la colegiul Barbu, cazare şi masă asigurată. Cea care m-a convins atunci să ramân a fost doamna Maria Băilă, care era mentorul meu educaţional la acea vreme. Era profesoară de istorie, eu eram pasionat de această materie, ea era o profesoară tânără, foarte deschisă şi m-a convins să stau măcar un semestru, ca să pot să fac o minimă comparaţie. În acel semestru, în doar câteva luni, s-au întâmplat atâtea lucruri, s-au creat atâtea oportunităţi. Cu siguranţă aş fi regretat dacă aş fi plecat. Pentru că văd cum au evoluat prietenii de acolo, văd ce am reuşit noi să realizăm în Sfântu Gheorghe, atât cu Consiliul Elevilor, cât şi cu Asociaţia Pentru Comunitate, apoi cu asociaţia Ecou, cu Centrul de Tineret de la CNMV... Îmi place să cred că povestea asta nu se putea repeta nicăieri în altă parte. După ce am intrat în liceu, a început şi şcoala vieţii, activitatea în Asociaţia Pentru Comunitate. Alt tip de manifestări, alt salt valoric, alte modele – tineri cu altă perspectivă şi o optică fascinantă. Atunci lucrurile au luat o altă turnură, pentru că ştim cu toţii ce s-a ântamplat atunci, câte lucruri am făcut şi ce mesaj am reuşit să transmitem, reinventând societatea civilă din oraş.

D.Ş.: Ei da, dar toate astea au venit cu un bagaj de responsabilităţi, de griji, de stres, pentru că deja a început nebunia cu organizarea de evenimente. Iar eu cred că ştiu foarte bine ce presupune asta...

E.P.: La partea cu evenimentele, paradoxal, totul a început cu participarea la organizarea festivalului “Crăciunul la români”. Au fost lucruri care mi-au plăcut, dar şi multe care mi se păreau inacceptabile apropo de organizare acolo, iar atunci ideea unei alternative, atenţie! a unei alternative, nu a unui substituent, mi s-a părut foarte bună. A fost momentul în care a încolţit conceptul care a devenit apoi Festivalul Adolescent şi mai târziu “Povestea din Ajun”.

Am făcut multe altele în liceu, mă amuz acum când îmi aduc aminte de crosul “Goana după fete” (fetele porneau primele, băieţii alergau şi trebuiau să le prindă din urmă). Am propus apoi ideeea Marşului Eco-Şcoală, eveniment care promova implementarea conceptului de Eco-Şcoală la CNMV. Au urmat Festivalul de colinde “Adolescent” aşa cum am mai spus, dar şi Zilele Elevilor, am preluat activitatea Centrului de Tineret care era foarte puţin spre deloc exploatat şi m-am implicat mult în Consiliul Elevilor, acolo unde intrarea mea a fost susţinută mult şi de doamna Rădiţa Palela. A mai fost şi activitatea de la Clubul Elevilor, unde am făcut două ediţii ale festivalului Prietenii Copiilor, un festival internaţional din care am învăţat de asemenea multe. Îmi mai aduc aminte că timp de doi ani am coordonat organizarea a cinci concursuri naţionale şi internaţionale de călărie împreună cu dl. Vrânceanu, evenimente la care s-a muncit enorm, cu o echipă relativ mică, dar extrem de frumoasă. Privind în urmă, nu ştiu unde am găsit timpul şi energia necesare.

D.Ş.: Aşa cum se întâmplă mereu, pe drum au apărut mulţi oameni providenţiali. Pentru mine au fost doamna Marianne Iliescu, doamna Gabriela Suciu, Dan Manolăchescu, Florin Cheresteş, Ioan Ţiţeiu, Ioan Bălan şi mulţi mulţi alţii care mi-au dat credit, m-au susţinut etc. Care au fost aceşti oameni pentru tine?

E.P.: Au fost în liceu mulţi oameni de bază în formarea mea, pe care i-am cunoscut şi care m-au ajutat, de la care am învăţat, cu care m-am certat, pe care i-am supărat. Atunci a început relaţia cu doamna Brânduşe Roman, omul cu care am stat uneori în liceu zi şi noapte. Şi cu istoria în mână, pregătindu-mă pentru cele patru olimpiade naţionale la care am participat, dar şi cu chestiuni organizatorice, în dorinţa de a face lucruri în plus pentru şcoală. Ea a reuşit să mă ţină şi aproape de carte, să nu las şcoala la o parte. A fost extrem de constructiv şi m-a ajutat enorm. Mi-am format capacitatea sintetică, spiritul critic, ce să mai, fundamentală persoană şi perioadă! Sunt şi alţi oameni pe care trebuie să-i menţionez. Doamna Elena Suncă, tot de la CNMV, m-a cizelat foarte mult. O persoană specială dar extrem de modestă, echilibrată, de o decenţă şi de un spirit civic extraordinare, care m-a şlefuit foarte mult. Voi vorbi mai încolo despre oamenii din Asociaţia Pentru Comunitate, pentru că e un capitol special.

D.Ş.: Un capitol special cu mult tumult pentru tine, cu suişuri şi coborâşuri, cu poveşti captivante...

E.P.: E foarte greu să păstrezi firul cronologic. Din clasa a zecea toate au mers în paralel, activitatea din liceu şi evenimentele făcute cu Asociaţia Pentru Comunitate, într-un parteneriat public-privat neoficial spectaculos. De departe şedinţele de lucru de la APC erau cele mai constructive şi motivante. Eram un puşti de liceu şi stăteam la masă cu oameni de afaceri, jurnalişti, oameni activi în societatea civilă, tineri şi inimoşi. A fost o şcoală fantastică. Toţi cei de-acolo m-au influenţat cumva, m-au ajutat cu ceva. Munceam cot la cot, cu un entuziasm extraordinar, dar momentul care a fost un super boom pentru mine a fost primirea la Gala Asociaţiei Pentru Comunitate, în 2005 cred, a premiului pentru cel mai activ tânăr al anului. A fost un moment surpriză, un moment foarte motivant şi care mi-a deschis foarte multe porţi şi orizonturi, mi-a oferit posibilitatea să cunosc foarte mulţi oameni.

D.Ş.: Ai ajuns preşedinte al Asociaţiei, apoi lucrurile s-au rupt un pic în relaţia cu membri fondatori şi ai schimbat puţin direcţia...

E.P.: La un moment dat au fost nişte diferenţe de viziune şi nişte suprapuneri, care au culminat cu un soi de ruptură. A fost un şoc din care în fond am învăţat multe, un şoc care mi-a demonstrat că trebuie sa tratez puţin altfel societatea, a fost o şcoală a vieţii, pe care de atunci o văd cu totul altfel. Am învăţat enorm chiar şi din experienţele mai puţin plăcute. E un şoc compensat de apariţia noilor proiecte şi de dorinţa mea de a demonstra ceva. De a demonstra că am învăţat din greşeli, că de fapt vreau, pot şi stiu. În fond o dezamăgire transformată într-o lecţie valoroasă. Oarecum în compensare am lansat proiectul Seri Albastre, devenit în timp un mic brand local. Partea interesantă este că deşi au existat contre şi discuţii, nu am uitat nici eu şi nici cei de la Asociaţia Pentru Comunitate, că tot ceea ce ne uneşte e mai important decât ceea ce ne desparte. Am continuat să participăm împreună la evenimentele de 1 Decembrie şi să ne reîntâlnim în contexte frumoase. Chiar dacă nu m-am înţeles mereu la fel de bine cu toată lumea, am încercat să înţeleg că suntem oameni cu orgolii, cu personalităţi diferite şi că trebuie să luăm de la fiecare ce-i mai bun. Nu pot prin urmare să nu spun că la Asociaţia Pentru Comunitate, puterea exemplului a venit de la Dan Manolăchescu, de la care am învăţat foarte multe, apoi a venit relaţia cu Mădălin Guruianu, care a echilibrat, a cizelat, a şlefuit şi a împământenit în Sfântu Gheorghe spiritul meu. Cu cât reuşesc să fac mai multe, cu cât bifez succese, sunt din ce în ce mai conştient că nu poţi face niciun lucru deosebit, dacă vrei să-l faci singur. Mădălin este şi acum unul dintre oamenii care au legătură cu tot ce fac eu şi care are mereu sfatul potrivit şi care poate echilibra mereu un tânăr entuziast şi uneori debusolat, care uită din când în când să privească lucrurile în ansamblu. El e deja oarecum parte din familie, faţă de el am o datorie mare, la fel cum am şi faţă de cei care mi-au oferit credit şi m-au susţinut enorm şi care de departe sunt nişte eroi, părinţii mei. Pentru că m-au înţeles, m-au suportat şi m-au ajutat necondiţionat, mama şi tata sunt extraordinari şi sunt aici datorită lor.