„În calitate de părinte”! Staţi puțin să ne înțelegem, a fi părinte nu înseamnă neapărat o calitate. Asta cred că este o expresie care ar trebui interzisă unora spre pronunție.

Mi s-a acrit de câte ori am văzut copii isterici, obraznici sau ignorați lângă unii de-și etalează această „calitate” de a fi posesor de omuleț.

La masă cu câțiva prieteni, restaurant drăguţ, nu cantină socială, nu cantină școlară. La distanță de câteva ciorbe, două familii cu copii. Părinții la bere, juniorii pe sub mese, tu spume. Îți vine să te ridici sau să te apleci, după caz, să aduni copilul de pe unde se întinde și să-l așezi pe masa părinților lui, fix în mijlocul sticlelor.

Ultima dată când am călătorit cu avionul mi-a crescut tensiunea când am văzut în aeroportul de întoarcere vreo 10 copii. Dintre aceștia, 8 (opt) pe numărate alergau pe lângă bagaje, se certau, vociferau la părinți. Bănuiam o călătorie ușor agitată și așa a fost. În spatele meu o fetiță cu tatăl, în dreapta mea pe rândul celălalt, ușor în față, doi băieți înspre geam și tatăl la margine. Mama lor era chiar pe rândul din față. Din totalul călătoriei de 2 ore, peste o oră jumătate s-au ciondănit. Tatăl îi mai altoia peste cap și mama citea absentă broșura de prim ajutor. Cred că a învățat-o pe dinafară. Degeaba, nu cred că o mai salvează cineva pe lumea asta.

Puştoaica din spatele meu extrem de educată și de curioasă cred că a pus sute de întrebări tatălui, întrebări la care a primit răspuns. Absolut la toate. O gură de oxigen.

Mai nou (sau mai vechi, cine știe?!) în mijloacele de transport e la modă să dai locul mamelor cu copii nu chiar atât de mici, loc pe care se așează doar copilul, fără mamă, că el vrea spațiu, și vrea să se uite pe geam, și vrea să-i dai telefonul să se joace și nu vrea ținut în brațe etc. Și mama îl lasă. Păi dacă așa vrea juniorul, să se exprime liber?

Dimineață în drum spre birou, liftul se oprește la un nivel inferior, urcă un puști de vreo 4-5 ani care ducea în brațe o machetă pentru grădiniță. Mama rula pe Facebook. Copilul se mută de pe un picior pe altul, este voluminoasă jucăria educațională. Mă atinge în mişcările lui, îmi rupe dresurile, mă enervez, mă uit la mamă, ea vede, urlă la el, îl trage energic de o „aripă”, el nu înțelege unde a greșit.

Copilul e trist. Se uită în spate cum ușa liftului se închide în drumul meu spre casă pentru a mă schimba. Eu înjur în gând calitatea ei de mamă.

Zilele astea m-am trezit precizând omului de la agenția de voiaj cu care vrem să mergem în concediu că am dori un hotel care nu este plin de părinți. Nu de copii, de părinți. Mi-a sunat foarte trist.

Să presupui că un copil are voie să se târască pe sub mese la restaurant, să urle când nu-i convine ceva, să se urce pe scaune doar că nu vede pe geam, să zbiere pentru că el vrea să stea jos în autobuz, să o pocnească cu palma pe mamă pentru că nu-i ia ceva în magazin, toate astea nu țin de educația minorilor, țin de stricta educație a părintelui. Mă rog, în acest caz, de lipsa ei. „Lasă că-i copil”, „ce să-i fac, e doar un copil” – astea sunt expresii greșite. Părintele este cel care dă contur personalității unui copil. Și să ne fie clar, dacă un părinte este nesimțit, copilul va face exact ce vede în spațiul lui de creștere.

Deși așa s-ar crede, nu, nu am o problemă cu copiii, culmea, chiar îmi plac teribil. Am o problemă cu părinții care sunt limitați social și educațional și care consideră că a avea un copil în curte e așa o chestie spectaculoasă. Nu, dragilor, nu e. Sex facem toți, așadar am putea face și copii. Diferența o dă educația pe care i-o dai tu ca adult.

Nu, a avea un copil nu este o calitate. A crește un copil cu bun simț însă, da, este o trăsătură frumoasă a ta ca om.

(Elena Rotaru)