Dacă locuieşti în zona Buzaielor, atunci cu siguranţă ştii drumul de la Întorsura Buzăului până în Bobocea. Iar dacă ştii acest drum, DN10, fără îndoială că ai văzut-o, cel puţin o dată, pe tanti Mărioara, femeia în vârstă de 70 de ani, care parcurge acest drum pe jos, aproximativ 12 kilometri dus-întors, în fiecare zi, fără excepţie.

Călătoria neîncetată a Mariei Bălăceanu a început acum aproximativ 20 de ani, când partenerul de viaţă al acesteia, cu circa 40 ani mai în vârstă, a încetat din viaţă. Singurătatea şi sărăcia au determinat-o pe tanti Mărioara să ia la pas acest drum, fără încetare, zi după zi, indiferent dacă e vară sau iarnă.

Oamenii o opresc pe drum şi o întreabă, potrivit spuselor bătrânei, „Mărioaro, noi cu maşina nu facem atâţia kilometri. Nu te dor picioarele?”, iar ea le răspunde de fiecare dată: „Ba da, mă dor, dar ce să fac dacă nu am ajutor, nu am de mâncare, nu am ceea ce am nevoie. Trebuie să mă duc.”

În seara când am stat de vorbă cu ea, tanti Mărioara s-a dovedit a fi deschisă la dialog. A povestit fără oprire, când cu zâmbetul pe buze, când cu lacrimi în ochi. „Am o fată la Prejmer. M-a luat la ea de sărbători. Am stat vreo două trei zile, dar mi s-au umflat picioarele de nu mai puteam să mă mişc. Atunci i-am zis: «Ştii ceva? Eu şi pe jos plec acasă! Eu aici nu mai stau, să ferească Dumnezeu!». Când am ajuns acasă şi am luat-o la drum, gata, nu am mai avut nimic. De mai stăteam mult, eu şi muream”, a povestit Maria Bălăceanu.

În Bobocea, tanti Mărioara merge la prietenele sale care o pun la masă şi care stau de vorbă cu dânsa. „Ştii de ce merg? Am nişte prietene acolo. Merg la ele şi îmi mai dau de mâncare, mai vorbesc cu ele. Singurătatea asta e foarte grea. E greu e tot. Nu ştii de unde vii şi unde pleci. E foarte greu. Chiria trebuie să o plătesc, mâncare îmi trebuie, drumurile sunt grele. Nu am pensie, nu am nimic. Am lucrat doar la pământ toată viaţa.”

Călătoriile cotidiene ale Mărioarei Bălăceanu nu decurg întotdeauna fără probleme. „S-a întâmplat de câteva ori, pe căldurile ălea mari, că nu am mai văzut să mai vin înapoi. Mi s-a făcut rău. Mi s-au înmuiat picioarele şi nu mai vedeam cu ochii. Mi-a dat lumea apă. Abia am ajuns acasă. Mărioara, fata mea, mi-a zis să nu mai plec, dar i-am zis că eu singură nu pot să stau, trebuie să mă mai duc.”

De doi ani de zile, tanti Mărioara locuieşte la casa de culoare roz de la intrarea de pe strada Campingului. „Aici am condiţii bune. Am două camere şi o cămară. Fetele mi-au făcut curăţenie şi e bine”, a spus aceasta.

Plata chiriei, o povară a Mărioarei

Am întrebat-o pe tanti Mărioara ce fel de ajutor şi-ar putea dori de la oamenii binevoitori. Cu demnitate în glas aceasta a răspuns: „Eu am nevoie de câţiva bănuţi. Trebuie să plătesc chiria. Dacă nu am nici un venit, nu am de unde să plătesc şi e greu. Altfel nu aş avea nevoie de nimic, doar de sănătate.”

Oamenii din zonă o ajută necondiţionat pe Mărioara Bălăceanu. „Lumea cu care mă întâlnesc pe stradă îmi mai dă bani. Mai merg la Biserică şi mai adun câţiva bani. Oamenii îmi zic «De când îi dăm bani Mărioarei, parcă ne merge mai bine. Are o vorbă bună şi parcă se lipeşte de om. Şi din ce îi dai, parcă sporeşte banul». Ca mulţumire eu le zic aşa « Să vă dea Dumnezeu sănătate, să vă ferească de necazuri şi să dea Dumnezeu să nu se cunoască de unde aţi dat.»

Tinereţea Mariei Bălăceanu

În tinereţe, tanti Mărioara a trăit timp de douăzeci de ani în comuna Barcani, alături de un bărbat cu circa 40 de ani mai în vârstă.

„Mi-a zis cineva odată: «Mărioară, la viaţa ta ai fost femeie curată. Se vede după mers şi după haine». Mi-a plăcut curăţenia. Cât am fost cu Sima (fostul partener de viaţă - n.r.) aveam animale, aveam pământ, aveam gospodărie. Atunci nu aveam timp să mă plimb. De când a murit el, mi-am căutat de lucru şi m-am obişnuit cu drumul.”

Mărioara avea 30 de ani, iar concubinul acesteia, Sima, avea 70 de ani când s-au hotărât să înceapă o viaţă în doi. „A fost un om bun. El a mai fost însurat, dar nu a avut copii atunci. Noi avem două fete: Claudia şi Maria. Ce a fost rău a fost că am trăit 20 de ani şi nu am ştiut pentru ce. M-am trezit tot pe drum.”

După moartea concubinului, tanti Mărioara nu şi-a mai căutat alt partener de viaţă: „La ce îmi trebuie mie om? Eu trebuie să mă duc, să mă plimb. Omului îi trebuie multe. Poate e beţiv, poate mă bate, aşa că nu am vrut.”

În final, după un oftat generos şi cu ochii privind în gol, Maria Bălăceanu a spus: „Foarte greu am dus-o în viaţa asta. A fost foarte greu de când mi-a murit omul. Nici nu ştiu de unde vin şi de unde plec. M-am supărat mult, am plâns mult, am slăbit. Dacă îmi trăia omul poate era mai bine, poate aveam pe cineva. Mă rog foarte mult pentru lumea care mă ajută. Dacă ai credinţă în Dumnezeu, te scapă de la toate necazurile. Nu e aşa uşor să faci drumurile ăstea. E obositor. Mă dor şi pe mine picioarele, capul, pieptul. Dar zi de zi trebuie să mă duc. Nu pot să stau.”

Iulia Drăghici