Interviu cu profesoara de limba şi literatura română Marinela Brezeanu-Ujvárosi. Este una dintre cele mai vechi profesoare de limba și literatura română din județ, iar prin mâinile sale au trecut generații întregi de tineri care, mai apoi...

Interviu cu profesoara de limba şi literatura română Marinela Brezeanu-Ujvárosi. Este una dintre cele mai vechi profesoare de limba și literatura română din județ, iar prin mâinile sale au trecut generații întregi de tineri care, mai apoi, și-au adus aminte cu drag de numele său și cu folos de felul în care i-a învățat carte. Solicitată intens tocmai pentru capacitățile sale de dascăl, Marinela Brezeanu-Ujvarosi și-a început activitatea didactică în anii ’70 la Școala Generală Nr. 2 (actuala Școală Generală „Váradi József”) din Sfântu Gheorghe; a rămas aici vreme de 35 de ani, ieșind la pensie la începutul acestui an. Dascăl de valoare, Marinela Brezeanu-Ujvárosi a fost curtată îndelung de alte școli sau licee, însă niciodată nu a renunțat la primul său loc de muncă, considerând că oamenii sfințesc locul. Despre viață și valorile sale, despre învățământ și tainele dăscăliei, am stat de vorbă cu dumneaei, care ne-a povestit câte puțin din trecut și ne-a dezvăluit cum vede lumea astăzi. – V-aș ruga să ne spuneți de unde vă trageți și cum a fost tinerețea dvs. – M-am născut la poalele munților Piatra Craiului, în satul Peștera din zona Bran-Moeciu. Acum 50-60 de ani nu se putea ajunge acolo decât pe jos, străbătând dealuri și văi. Tatăl meu era șeful Cooperativei de Consum, el se ocupa cu aprovizionarea satului; cam de două ori pe lună urca acolo un camion cu marfă, dar el făcea drumuri dese la Brașov... odată ne-a povestit că a mers zeci de metri alături de lupi – era o viață dură. Îmi amintesc cum mama căra apa cu gălețile dintr-o vale aflată cam la un kilometru de casă. În fine, o viață destul de grea, mai ales pentru ai mei, căci am avut și o soră mai mică decât mine cu doi ani, care a fost mai bolnăvicioasă... Pentru că sora mea avea nevoie de internări și tratamente dese, pentru că tata trebuia să facă atâtea drumuri, dar și pentru că s-au gândit la viitorul nostru, părinții mei au decis în cele din urmă, după ce am terminat eu clasa a III-a, să ne mutăm la Râșnov. Au cumpărat un loc de casă și au luat-o de la zero, așa cum făcuseră și în Peștera. – Ce a însemnat asta pentru copilul care erați atunci? – Nu am simțit schimbări radicale. Din clasa a IV-a am mers la școală în Râșnov și apoi liceul de acolo – pe atunci erau puține licee în Brașov, dar liceul din Râșnov concura de la egal la egal cu licee de prestigiu din Brașov, în orice domeniu. Am ales profilul uman din clasa a X-a; îmi plăcea foarte mult chimia, în schimb aveam probleme la fizică și matematică... așa că dintr-un spirit de echipă m-am dus cu prietenele mele, care au ales umanul. Nu am regretat, îmi plăcuse încă din gimnaziu limba română și am avut profesori extraordinari. – Așa v-ați îndreptat către filologie...? – După ce am terminat liceul, am dat admitere la Institutul Pedagogic de la Târgu-Mureș, la Istorie-Geografie... unde am picat cu succes, deși nu mă așteptam. Alesesem asta pentru că-mi plăceau istoria și geografia. Nu am ales din prima filologia pentru că mi-era teamă de gramatică, pe care nu o făceam în liceu; în plus, o prietenă de-a mea mergea și ea la Istorie-Geografie... Nu știu de ce am picat, poate pentru că nu învățasem pe dinafară totul, că așa se practica pe atunci. A fost dezamăgiea cea mai mare a mea, se spulberase un vis. – Și dacă n-ați reușit la facultate, ce a urmat? – Pe atunci, cine nu reușea la facultate se ducea la muncă, așa că m-am angajat ca secretară la Cooperativa de Consum din Cristian, astfel că în luna august deja lucram. Mi-a fost foarte greu, pentru că nu mă pasiona să dactilografiez, de exemplu... Mi-am făcut calificările, dar nu am renunțat la visul meu. M-am apucat apoi de filologie, m-am pregătit singură și m-am dus la Română-Franceză, însă deși am luat notă mare la Română, am picat la franceză; explicația am găsit-o în faptul că în opt ani de limbă franceză avusesem vreo zece profesori dintre care doar patru calificați, în rest suplinitori. M-am întors la serviciu, dar nu am renunțat, chiar dacă mi se spunea că am un serviciu bun... aveam însă un șef alcoolic pe care aproape în fiecare dimineață trebuia să-l caut prin restaurantele din Cristian ca să-mi semneze diverse acte. Mi-am zis că nu vreau așa o viață, așa că mi-am luat meditatori la română și franceză, pentru a încerca din nou la facultate. Aveam însă un coleg care intrase din prima la Filologie la Cluj și el m-a anunțat de înființarea unei grupe pe Română-Italiană, mi-a trimis cursurile, exercițiile... lucram și învățam. Mi-am asumat riscul, am dat la Română-Italiană și am intrat la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj Napoca, unde aveam profesori excepționali, care ne-au pregătit temeinic. – Și cum ați ajuns tocmai la Sfântu Gheorghe? – La repartiția pe țară erau două posturi la Sfântu Gheorghe și erau cele mai aproape de casă – la Școala Generală nr. 2 (Școala Generală „Váradi József” de azi) și Liceul Industrial nr.1 (Grupul Școlar „Puskás Tivadar”). Eu făcusem practică pedagogică – pe atunci se făcea obligatoriu, și îmi plăcuse mai mult să lucrez cu cei mici – inclusiv pentru că în gimnaziu se face gramatică. În plus, pe cei mici i-am simțit mai receptivi, mai apropiați... Așa că am ales Pagina 2, Poziția 49 - Școala Generală nr.2, considerată atunci cea mai bună școală din oraș. – Ce primă impresie v-a făcut orașul? – Nu mai fusesem în Sfântu Gheorghe, am ajuns aici în vara lui 1977... îmi amintesc că nu exista cartierul de la Gară, dar m-au impresionat blocurile turn din cartierul Simeria și le văzusem deja din tren. Am avut un șoc atunci când am ajuns la școală și nu am găsit pe nimeni, doar pe femeia de serviciu, care nu știa deloc românește... și eu deloc ungurește. Însă orașul m-a cucerit apoi, chiar dacă la început mi-a fost greu. – Aici l-ați cunoscut și pe soțul dvs.? – E o poveste mai interesantă cum ne-am cunoscut, chiar dacă de fapt orașul Sfântu Gheorghe ne-a adus împreună în cele din urmă. Soțul meu a terminat școala la Târgu-Mureș, a fost repartizat la Brașov și avea locuință de serviciu la Râșnov; acolo ne-am cunoscut, ne-am mai întâlnit, dar eu am plecat la facultate și în timp am pierdut legătura. Și destinul a făcut cumva de ne-am reîntâlnit la Sfântu-Gheorghe, la doi ani după ce fusesem repartizată aici. Ne-am căsătorit în 1984 și avem doi copii... cred că nimic nu e întâmplător în viață și așa a fost să fie, să ne reîntâlnim aici. – V-aș ruga să ne vorbiți despre Școala Generală „Váradi József” și ce au însemnat pentru dvs. anii petrecuți aici. – Am început la Școala Genrală nr. 2, cum era pe atunci, cu prima promoție de decreței – cei născuți în 1966-1967, erau cinci clase... Am luat și clasă ca diriginte – de altfel mereu în 35 de ani de activitate am fost dirginte, cu excepția perioadelor în care am fost director adjunct. Niciodată nu am avut probleme cu părinții sau copiii și m-am integrat perfect la „Váradi József”... de asta nici nu am plecat altundeva, deși pe parcursul anilor ofertele nu mi-au lipsit, inclusiv pentru a merge spre liceu. Este o școală foarte bună, prestigioasă, pentru care am luptat mult de-a lungul anilor, alături de colegii mei. De fapt, ambii mei copii au terminat la „Váradi József”, dovadă că nu mi-a fost teamă să-i țin aici... iar apoi, fiica mea a intrat prima la Colegiul Național „Mihai Viteazul”, ceea ce înseamnă că a fost bine pregătită. Eu la rândul meu am refuzat să plec altundeva pentru că sunt omul care se leagă de oameni, de locuri... de asta mi-ar fi fost imposibil să plec vreodată din țară. – Înainte, dascălii erau priviți cu admirație, aveau o meserie nobilă și respectată. Azi se vorbește tot mai mult despre salarii mici, condiții de lucru proaste... mai vin tinerii spre învățământ? – Mulți tineri, chiar dacă termină o facultate, aleg să meargă spre altceva, să plece din țară, atunci când văd ce înseamnă cu adevărat învățământul... Și rămân cei care au chemare. Sigur, rămân și dintre cei care nu au altă variantă – și pentru ei cred că e foarte greu să facă o meserie care nu le place și care e destul de prost plătită. Și constat cu mâhnire că cei care intră în învățământ sunt tot mai prost pregătiți. Nu-i pot judeca pe cei din învățământul superior, dar pentru mine a fost o mare surpriză să aflu că în facultate nu mai e obligatorie practica pedagogică... și asta e foarte importantă, pentru că așa își dă seama tânărul dacă e sau nu pentru meseria asta. – De ce anume are nevoie un dascăl pentru a fi „bun”? – În primul rând, trebuie să iubească copiii și apoi trebuie să aibă o pregătire solidă. Pentru că dacă e nesigur pe el, copilul îl simte și dascălul își pierde prestigiul în fața copilului, prestigiul recâștigându-se cu greu. Un dascăl bun nu se impune prin vocea ridicată, prin note foarte proaste acordate elevilor ci prin pregătire, prin respectul și aprecierea față de copil. Dar în primul rând trebuie să ai chemare, să-ți placă ceea ce faci, nu să alegi învățământul pentru că nu ai altundeva unde să mergi. – Ați lucrat mereu într-o școală cu învățământ mixt; cum vedeți separarea învățământului în majoritatea școlilor? – Cred că învățământul mixt a fost un sistem foarte bun. Termenul de multiculturalitate e luat de mulți în derâdere și uneori chiar criticat; eu sunt pentru multiculturalitate, pentru bilingvism, multilingvism. Barierele nu sunt bune; e bine ca cei mici să crească împreună, în armonie, înțelegere... nu trebuie să existe diferențe. – Ce a adus benefic noua Lege a Învățământului? – Cred că niciun sector n-a fost supus la atâtea schimbări precum Învățământul. Nu a existat răbdare, nu s-a analizat cum funcționează noul sistem... s-au schimbat sisteme, nu s-a mers nici măcar patru ani pe un singur sistem când, cred eu, era nevoie de cel puțin zece ani pentru a ne da seama de funcționalitatea sa. Acum se vorbește iar de schimbări – renunțarea la clasa pregătitoare, retragerea clasei a IX-a de la gimnaziu... Nu mai știm nici care e structura anului școlar; înainte și ciobanul din vârful muntelui știa că școala începe pe 15 septembrie și se încheie pe 15 iunie, acum nici profesorii nu mai știu ce se întâmplă. – Nu v-ați dus spre zona de Inspectorat, politică... de ce? – Prin 1985 au început presiunile de la partid pentru a merge la Inspectorat... nu am acceptat, pentru că îmi place prea mult la catedră. În plus, îmi doream o familie, copii, iar cu multă muncă de teren nu ai cum să faci toate astea bine; plus că mereu m-am simțit mai utilă la catedră decât într-un post de conducere. Și funcțiile de conducere, ca director adjunct între 1986-1990 și septembrie 2010 – ianuarie 2012, le-am acceptat pentru că am înțeles că cineva trebuia să facă și asta, așadar a venit funcția către mine, mereu, și nu eu către funcție. N-am făcut niciodată politică, am fost înainte membră de Partid pentru că mi-a impus-o funcția, dar apoi niciodată – pentru că eu nu știu să mint, nu știu să înșel, nu știu să fur – nu neapărat în sensul strict al termenilor; dar eu consider că politica e terenul compromisurilor compromițătoare. Or, mie nu mi-a plăcut niciodată să fac compromisuri compromițătoare – și iar nu e o contradicție în termeni. Sigur, nu toți politicienii sunt așa, sunt și din cei cinstiți... acum n-aș putea spune care dintre ei sunt excepția ce confirmă regula. – Ce valori le transmiteți copiilor dvs. și ce mesaj le-ați transmite tuturor tinerilor? – Mi-am educat copiii în spiritul omeniei, al respectului față de ceilalți. Am ținut neapărat să le cultiv sentimentul solidarității umane; din păcate, îmi dau seama că de multe ori lucrurile nu funcționează și invers. I-am învățat să-și aștepte rândul, să nu dea dovadă de prea mult tupeu – și iar nu știu dacă am făcut bine, pentru că în ziua de azi pe asta se merge... i-am învățat să fie cinstiți, corecți. Relația cu ei a fost bazată pe respect. Nu i-am forțat pe nimic, dar am încercat să-i ghidez, având experiența anilor în fața lor. Nu știu pe cine ar trebui să sfătuiesc să țină tinerii, să facă ceva să rămână aici. Nu poți opri pe nimeni, dacă simte că poate face mai mult altundeva... Eu nu aș fi putut pleca, dar asta nu înseamnă că alții nu o pot face, dacă asta simt... Cred că e important să prețuim bucuriile vieții, nimic nu e mai important în viață decât însăși viața. Îmi vine în minte melodia lui Tudor Gheorghe, pe versurile lui Grigore Vieru – Bucurați-vă de viață! - e primul îndemn pe care l-aș adresa oricui, indiferent de vârstă. – Aveți regrete? – Nu știu dacă are rost să regret ceva; nu, nu cred că am ce regreta. Privesc înapoi cu mândrie, iar dacă puteam face ceva mai bine, cu siguranță că aș fi făcut-o. (monicavajna.wordpress.com)