ACTUALITATE 14 ianuarie 2014

EDITORIAL. Mihai Eminescu împlineşte, azi, 164 de ani

de Covasna Media | 155 vizualizări

Îl simt atât de aproape încât îmi vine să-i spun „La mulţi ani, bădie Mihai”! Dar nu e, s-a dus acolo unde îi era locul, printre nemuritori, ceea ce simt eu e doar atingerea unei aripi de înger care veghează asupra limbii şi poeziei româneşti.

Mie mi-a rămas cenuşa unui gând într-o duminică bezmetică de ianuarie, urcând dintr-o zi de toamnă bacoviană şi cuibărind stingher într-un ungher al inimii obosite de-atâtea încălziri şi îngheţări globale. Şi ce altceva să faci într-o asemenea duminică decât să răsfoieşti pagini de ziar îngălbenit de vreme şi chiar un „Cuvântul nou” anume... În care, ce să vezi, găseşti o poezie a unei domnişoare eleve în clasa a XII-a B a Liceului de matematică-fizică din Sf. Gheorghe. Domnişoara se numea, atunci, Székely Gabriela. Acum, dacă informaţiile mele sunt corecte, domnişoara se numeşte d-na Gabriela Cucu, soţie de preot militar prezent pe teatrele de operaţiuni din Afganistan. Preot care în anii de liceu cânta la Cenaclul Flacăra al lui Adrian Păunescu, prezent de vreo două ori şi la Sf. Gheorghe: „Hai să-ntindem hora mare, mai aici şi mai colea, mai aproape de hotare, până-n Basarabia”.

Nu sunt nostalgic, chiar deloc nu sunt şi-o să vedeţi imediat legătura cu trecutul – de care nu întotdeauna e bine să scapi. Iată, pe 14 ianuarie 1989 apărea în „Cuvântul nou” o poezie a Gabrielei Székely, intitulată „Sentimentul Eminescu”, din care nu mă pot opri să nu vă împărtăşesc un fragment, argumentând opţiunea mea pentru... a fost odată:

„Existenţa în limba română

nu este un dat,

ci rostuire mioritică, precum

hărăzirea Poetului Poeziei

nu-i fapt întâmplat.

Templul soarelui limbii române – sentimentul Eminescu –

păstrează învăţătura Lui despre doina străveche,

despre pleoapa timpului trează mereu,

despre patima zborului în asfinţit de cuvinte

şi risipirea totală a sinelui tău

în sinele patriei,

despre dulcele farmec al morţii,

despre aşteptarea în sunet de corn şi de bucium (...)

(...) Lasă-ţi tâmpla pradă luminii,

în înfiorarea atingerii ei

să auzi

Mătasea blândă a limbii române

unduind de dor de Eminescu”.

Inutil să vă spun că poezia elevei Székely Gabriela mi-a plăcut mai mult decât ce-am scris eu, în acelaşi număr de ziar, despre Eminescu – „lumină pogorâtă de la Ipoteşti în casa inimii noastre, în casa limbii şi a poeziei noastre”. Mi-a plăcut inclusiv acea „risipire totală a sinelui tău în sinele patriei”, mărturisind un patriotism juvenil de care Mihai Eminescu n-a fost deloc străin. Patriotism devenit în doar un sfert de secol atât de anacronic şi desuet, încât aproape uiţi să rosteşti cuvântul „patrie”, la fel cum atâţia dintre noi au uitat să mai citească, la mijloc de ianuarie, o poezie de Eminescu.

Şi totuşi, „Nu credeam să învăţ a muri vreodată” rămâne cel mai frumos vers scris vreodată în limba română. Îl găsiţi în poezia „Odă (în metru antic)”, scrisă de Mihai Eminescu.

Distribuie articolul:  
|

ACTUALITATE

De acelasi autor

Comentarii: 1

Adaugă comentariu
Aghi, 24 ianuarie 2014
...Mai sunt inca roze, mai sunt....
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.