Vicepremierul Ungariei, Semjen Zsolt, a premiat patru primari şi foşti primari din România. Frumos din partea lui. Urât e altceva: vicepremierul ungar nu i-a premiat pentru rezultatele muncii lor din administraţie, ci pentru că... sunt urmăriţi penal de Justiţia română. Să fiu mai clar, ca să înţeleagă şi cei care înţeleg mai greu: aceşti patru etnici maghiari din Secuime beneficiază de tot sprijinul guvernului Ungariei pentru că „sunt intimidaţi sub pretextul luptei anticorupţie”. Altfel spus, procurorii români s-au pus cu biciul anticorupţiei pe primarii maghiari ca să-i intimideze. De ce-ar face ei asta, nu ne mai spune vicepremierul Semjen.

Te freci la ochi, te speli cu apă rece dar... nici o modificare în ştirea difuzată de agenţiile de presă: „Aceste anchete au fost iniţiate împotriva unor lideri maghiari care joacă un rol crucial în reprezentarea comunităţii lor şi care luptă pentru interesele şi supravieţuirea acestor comunităţi”. E bine să ştim şi numele acestor „eroi” ai luptei pentru supravieţuirea comunităţilor maghiare din HarCov: Antal Arpad, onorabilul primar al oraşului nostru, Robert Raduly, primarul din Miercurea Ciuc, Domokos Szoke, viceprimar al aceluiaşi oraş şi Janos Mezei, fost primar al oraşului Gheorgheni. Aceşti patru edili au fost premiaţi de Zsolt Semjen cu premiul „Ungurii din afara frontierelor”.

E jignitor şi urât gestul Guvernului condus de Viktor Orban. Jigneşte nu doar Justiţia, ci şi naţiunea română. Nu doar pentru că acest premiu înseamnă lipsă de încredere într-o justiţie despre care nu ştii nimic, ci şi pentru că desconsideră un efort naţional de luptă împotriva corupţiei. De unde ştie dl. Semjen că oamenii ăştia nu sunt vinovaţi? I s-au spovedit sub jurământ, cu mâna pe Constituţia Ungariei?

Gestul vicepremierului ungar nu e deloc prietenos faţă de Guvernul României. El vine să dea apă la moară vocilor din ce în ce mai stridente ale sutelor de politicieni români prinşi cu mâna în buzunarul statului, voci care acuză „interese politice”. Dl. Semjen face trecerea la „interese etnice” ale DNA. O aiureală în toată regula. Dar, dacă tot se întâlnesc „interesele” astea,  de ce nu i-ar premia dl. Semjen şi pe primarii din Piatra Neamţ, Bucureşti, Craiova, Piteşti, Rm. Vâlcea, Constanţa şi-atâtea alte localităţi ai căror edili sunt urmăriţi penal sau condamnaţi de Justiţia română? E o discriminare în toată regula, stimabile, păi şi ăştia erau „stâlpi” ai comunităţii, şi ăştia luptau de dimineaţă până dimineaţă pentru interesele comunităţilor lor. E drept, mai strecurau şi prin propriile buzunare, ori prin „cutia milei” de la partidele politice nişte sute de mii de euro, dar astea-s nimicuri, important e să „joci un rol crucial în supravieţuirea comunităţilor”... Pe ei de ce nu-i bagă în seamă Guvernul Ungariei?!

Înţelegem că Guvernul lui Viktor Orban n-are nici o treabă cu  corupţia de partid şi de stat, în Ungaria politicienii nu fură, ei sunt cinstiţi şi devotaţi unui singur om şi unui singur crez. Bun, dar de unde ştiu ei care-i situaţia la noi? Le-a spus fostul deputat UDMR Marko Attila, ascuns sub „fustele” primitoare ale diplomaţiei ungare după ce Justiţia română l-a condamnat la câţiva ani de închisoare cu suspendare?

Dacă aşa înţelege Guvernul Ungariei să sprijine acţiunile anticorupţie ale instituţiilor româneşti, atunci e limpede la ce ne putem aştepta de la  vecinii noştri. Drept pentru care voi fi de acord, iată, cu premierul Orban: e nevoie nu de garduri de sârmă, ci de ziduri înalte la frontierele Ungariei.  Cine ştie ce se poate întâmpla în haosul care stăpâneşte acum la frontierele Europei?! Trebuie să fii pregătit pentru orice tip de „intimidare”. Te poţi pomeni într-o bună zi cu toţi corupţii de la Bucureşti şi de prin alte ţări vecine asaltând Parlamentul şi Guvernul de la Budapesta, cerând protecţie. Dacă-i bal, ceardaş să fie!

Oricum, primarii maghiari din România au frontierele Ungariei deschise permanent şi necondiţionat. După cum mărturisea acelaşi vicepremier Semjen, „Ungaria îi va sprijini întotdeauna şi nu-i va părăsi niciodată”. Aşa se-ntâmplă când „supravieţuirea comunităţii” devine un scop care scuză mijloacele!

Dumitru Manolăchescu