“Viaţa pentru unii poate fi o permanentă dorinţă sau o permanentă renunţare. Calea de mijloc o aleg cei care trăiesc cu adevărat în realitate.”

Un citat scurt, aparținându-i lui Viorel Muha, dar care totuși are o semnificație răsunătoare și cât se poate de actuală chiar. Oamenii în general sunt puși mereu în fața a două opțiuni, sau o cale de mijloc, cum ar dori unii să spună: a continua orbește în vederea îndeplinirii viselor pe care le au, sau a renunța, totul transformându-se în final într-un păcat care atârnă greu pe conștiința omului. În aceeași situație mă regăsesc și eu în momentul actual. Mă întreb deseori dacă ar fi mai bine să pun punct acestui drum care se încăpățânează a nu mai duce nicăieri, sau să merg mai departe, orice ar fi, încercând să găsesc o portiță oricât de mică de scăpare. O lamă cu două tăișuri, pe care cu greu îmi pot ține echilibrul, dar care merită fiecare sacrificiu.

Mă numesc Cezara Diana Rusu şi am 18 ani. Am terminat în urmă cu 2 luni liceul în Sfântu Gheorghe și ca orice absolvent, am susținut examenul de bacalaureat, pe care l-am trecut cu brio, obținând o medie pentru care am muncit din greu: 9.50. Nu a fost deloc ușor să obțin această medie, drept mărturie stând nenumăratele căni de cafea consumate pe parcursul lunilor iunie și iulie, cele 15 cărți care timp de 4 luni au avut un loc de onoare pe biroul meu și oboseala accentuată care însă nu a reușit să mă doboare. Examenul de bacalaureat a fost, dacă pot să zic așa, un prim hop de trecut în vederea obținerii “maturității”, atât la propriu, cât și la figurat. Și l-am trecut. Bac-ul poate că a reprezentat pentru unii cel mai dificil lucru de până acum, însă în cazul meu, realizez treptat că de-abia acum începe greul, viața fiind de acum încolo o serie de hopuri, pe care fie le voi trece, fie nu. Și ca orice alt absolvent, am aplicat la facultate... în urmă cu un an, ce-i drept. Desigur, acest lucru ar putea părea ciudat, dar în fond este un lucru cât se poate de normal când este vorba despre o facultate din străinătate, fiind vorba despre Scoția, în cazul meu.

Încă de mic copil am avut mereu înclinație spre scris și citit, preferând oricând să mă îngrop într-o lume imaginară, descrisă de diversele cărți pe care le citeam, decât să rezolv probleme de matematică sau să încerc să înțeleg ceva pentru care nu se poate folosi imaginația. Cu timpul, m-am îndreptat și spre muzică și teatru, chiar dorind pe la o vârstă destul de fragedă să urmez un liceu de artă, crezând că domeniul artistic va fi drumul ce trebuie să îl urmez pe viitor. Cum destinul este însă prestabilit și cum universul lucrează mereu în favoarea noastră, nu am ajuns să urmez cursurile unui liceu de artă, ci m-am înscris încă de la bun început la Colegiul Național “Mihai Viteazul”. Lucrurile au decurs pe un făgaș normal, asta până când, ajungând în clasa a VIII-a, mi-am dat seama că arta nu îmi va oferi pe viitor un loc stabil de muncă, și nici o sursă sigură de venit, fiind în fond doar un talent ce se putea transforma cel mult într-un hobby, și nicidecum într-o carieră. Așadar, am revenit la înclinațiile din copilărie, luând o decizie care acum îmi guvernează viitorul: “Vreau să fac jurnalism. Și nu oriunde, ci în Marea Britanie”. Cine ar fi crezut că în vorbele unui copil de 13 ani se poate ascunde atât de mult adevăr? Evident, nimeni nu mi-a luat această decizie în serios, toată lumea considerând că e vorba doar de o “fiță” de moment. Asta până când a devenit un țel, destul de greu de urmat, ce-i drept, dar nu imposibil și până când mi-a ajuns prima scrisoare din Marea Britanie, confirmând faptul că am fost acceptată la University of Hull. Și acesta a fost începutul unui lung drum, care se apropie cu pași repezi de sfârșit și de la care am învățat că absolut nimic nu pică din cer, visele devenind realitate doar prin multă muncă.

La intrarea în liceu nu pot să zic că eram conștientă de ceea ce presupunea urmarea unei facultăți în străinătate, crezând că “totul pică din cer”, cum s-ar spune, și că eu tot ce trebuie să fac este să îmi doresc acest lucru. Nimic mai greșit însă. Media mea de admitere nu a fost una “grozavă”, fiind în cele din urmă admisă la un profil de filologie. Materiile la care aveam note mari erau puține, finalul clasei a IX-a aflându-se oarecum sub zodia unui eșec, dacă nu scris, cel puțin moral. Recunosc, oricât de greu mi-ar fi acum, că nu mă omoram în perioada aceea cu învățatul sau implicarea în activități extrașcolare, acest lucru având un cuvânt de spus la sfârșitul anului școlar, când media mea era aproape de pragul unei note de 8. Oricât de rușinos ar părea acest lucru, pe atât de benefic este, fiind totuși butonul care a declanșat alarma, permițându-mi să mă trezesc la realitate.

Începutul clasei a X-a a fost unul oarecum lent. Știam că pentru a fi acceptat în străinătate, ai nevoie atât de rezultate la învățătură și olimpiade, cât și de experiență în domeniul pe care vrei să îl urmezi la facultate. Cum limba engleză a fost încă din copilărie punctul meu forte, am decis să mă concentrez asupra obținerii unui atestat de limbă engleză și a calificării la faza națională a Olimpiadei. Au urmat nenumărate ore de pregătire, atât pentru examenul Cambridge, cât și pentru Olimpiadă, fără a uita însă de restul materiilor de la școală. În paralel cu pregătirea pentru diverse competiții, mergeam la cursuri de teatru în limba engleză, orele fiind ținute de o voluntară Peace Corps din Statele Unite ale Americii. Deveneam încetul cu încetul o cu totul altă persoană decât cea de la începutul liceului, din mai multe puncte de vedere. Media la sfârșit de an a crescut simțitor, căpătasem mai multă încredere în forțele proprii și eram pregătită pentru o nouă etapă, dorind ca în următorii ani să îmi exploatez potențialul la cote maxime și să demonstrez, atât celorlalți, cât și mie, că orice e posibil în viața asta.

Nu m-aș fi așteptat niciodată ca în clasa a XI-a să mă calific la faza națională a Olimpiadei de engleză. Desigur, acesta era un țel bine stabilit încă din clasa a IX-a, însă pe vremea aceea nu aveam pregătirea necesară, cu atât mai puțin voința și motivația de care aveam nevoie pentru un asemenea lucru. După o vară petrecută alături de aproximativ 30 de cărți în limba engleză, împrumutate de la Bibliotecă Județeană, și după redactarea a nenumărate eseuri de diverse tipuri, mi-am văzut visul devenind realitate: urma ca la începutul lunii februarie să întreprind o călătorie la Iași, în calitate de membră a lotului olimpic provenit din județul Covasna. După atingerea acestui scop, am continuat să scriu și să activez în cadrul clubului de engleză, numit “The Albatross”, fiindu-mi publicate pe parcursul activității diverse articole, toate scrise în limba engleză.

Clasa a XII-a a reprezentat într-un fel punctul culminant al poveștii mele, fiind decisivă din mai multe puncte de vedere: era timpul să obțin un atestat de limbă engleză, să aplic în Marea Britanie, să continui obținerea de medii mari la fiecare materie în parte și nu în ultimul rând să iau bacalaureatul cu o medie cât mai mare. Primul hop a fost reprezentat de susținerea examenului IELTS, care se desfășura la București. Condițiile de examen au fost oarecum draconice, presiunea fiind uriașă și concentrarea fiind cheia în vederea obținerii succesului, susținând 3 probe diferite în timp de 3 ore. Notele acordate acestui examen sunt cuprinse între 1 și 9, eu reușind 7,5. După obținerea atestatului, a urmat aplicarea atât în Anglia, cât și în Scoția. În luna decembrie, după obținerea scrisorii de recomandare din partea unui profesor și redactarea unui eseu personal, am reușit să trimit aplicația, răbdarea fiind de aici încolo singurul meu aliat.

Timpul a zburat, și până în luna mai fusesem acceptată la 3 facultăți din 5. În cele din urmă, am avut de ales 2 facultăți, prima fiind opțiunea “sigură”, cea de-a două fiind doar de rezervă. Facultatea aleasă de mine se numește “The University of Robert Gordon”, și este localizată în Aberdeen, Scoția. Condiția pentru a fi acceptată era să iau media de 9,50 la bacalaureat, lucru îndeplinit. Însă, deznodământul nu se preconizează a fi pe atât de fericit cât restul poveștii, drumul parcurs în vederea obținerii excelenței părând a fi pe punctul de a se încheia subit și cât se poate de nedrept.

Traiul în Scoția este cu totul diferit faţă de cel din România, prețurile fiind cu mult peste cele din ţara noastră. După toate eforturile depuse timp de 5 ani, și acum, pe ultima sută de metri, mă găsesc în situația de a renunța la visul meu din cauza faptului că n-aș putea să îmi acopăr nici măcar chiria pe timp de o lună, în ciuda economiilor făcute. Poate că nu îmi este scris să ajung acolo, dar știu că am dat prea mult ca să mai renunț acum. A fi acceptat în străinătate nu este tocmai floare la ureche, fiind un proces pe cât de obositor și îndelungat, pe atât de costisitor. Probabil că multă lume e de părere că ar trebui pur și simplu să renunț, că nu mai e nimic de făcut, pentru că în fond nu există nici un copac în care să crească bani și cea mai sigură soluție se regăsește în cadrul renunțării. Însă, îmi asum riscul de a prelua sindromul lui Don Quijote, acela de “luptă împotriva morilor de vânt”, totul în vederea obținerii excelenței la universitatea desemnată drept “cea mai bună universitate modernă din Marea Britanie”, conform “The Sunday Times University Guide 2012”. Ușor nu a fost, nu este și nu va fi niciodată, însă sunt conștientă că dacă renunț acum, probabil că acest lucru mă va urmări pentru tot restul vieții.

“Niciodată nu eşti mai departe de realizarea unui vis ca atunci când te-ai hotărât să renunţi.”

Îmi permit a-mi încheia povestea cu un citat care aparține unui autor anonim și care, sper eu, va produce o schimbare în rândul oamenilor, așternând totodată o nouă lumină asupra urmării viselor. Dacă renunțăm până și la visele și speranțele noastre, cu ce mai rămânem, în afară de regrete care nu vor conteni a ne da pace?

(Cezara Diana Rusu)