La 28 februarie sărbătorim Ziua Protecţiei Civile, moment aniversar, data când Regele Carol al II-lea, prin „Înalt Decret Regal nr. 468″ a aprobat în anul 1933, Regulamentul Apărării Contra Atacurilor Aeriene, ca o necesitate a protejării populaţiei civile de urmările efectelor devastatoare ale primului război mondial, acesta constituind actul de naştere al Protecţiei Civile în România, având ca scop să limiteze efectele bombardamentelor asupra populaţiei şi resurselor teritoriului, fie asigurându-le protecţia directă, fie micşorând eficacitatea atacurilor. 

Pământul românesc s-a aflat așa cum a sintetizat realitatea geo-strategică, Grigore Ureche: „în calea răotăţilor”. Din Epoca etnogenezei românilor, dar şi înainte, s-au succedat valuri de migratori, cuceritori, invadatori care, călăuziţi de gânduri de pradă sau dominaţie, au adus cu ei moartea şi distrugerea. Apărarea însăşi a pământului strămoşesc a impus, în Evul Mediu, crearea în faţa atacatorului a unui gol demo-economic, adică privarea lui de resursele umane şi materiale, care, în condiţiile epocii, ar fi putut sluji aprovizionării pentru forţele sale. Şi în aceste condiţii, a utilizării tacticii „pământului ars”, domnii români au fost preocupaţi să apere nu numai populaţia, dar şi avuţia ei şi a ţării.

Înainte de înfiinţarea oficială a apărării civile, preocupări pentru soarta populaţiei civile în situaţii de război, au existat de-a lungul întregii noastre istorii.

Astăzi ştim că prin rezistenţa tenace şi înverşunată a voievozilor români, sprijinită pe efortul general al populaţiei, ţările române au izbutit să constrângă superputerea lumii medievale, imperiul otoman, să le recunoască un statut de autonomie, ce le-a asigurat păstrarea identităţii politice. Continuitatea de vieţuire şi locuire a românilor, păstrarea bunurilor lor materiale şi spirituale nu ar fi fost posibile fără un şir de măsuri şi acţiuni, care alcătuiesc un embrion al viitoarei apărări civile.

Instinctul de conservare şi de apărare în acelaşi timp a fiinţei umane în situaţii de pericol, manifestat şi transmis din generaţie în generaţie de către comandanţi de oşti, de populaţia însăşi, îşi găseşte oficializare scrisă, pentru prima dată în istoria poporului român, în scrisoarea domnitorului Neagoe Basarab (1512-1521) către fiul său Theodosie, în care îl sfătuieşte pe el şi pe urmaşi, ca în caz de război populaţia civilă (copii, femei, bătrâni) să fie dusă (protejată prin evacuare în zone inaccesibile cotropitorilor) înapoia zonelor unde urmează să aibă loc luptele cu vrăjmaşii cotropitori. Acest înscris pentru prima dată, ce străbate întreg Evul Mediu, istoria modernă şi contemporană a poporului român, se numeşte astăzi Protecţia populaţiei civile şi valorilor material-spirituale de valoare prin dispersare şi evacuare – măsură complexă asigurată din timp de pace şi pusă în aplicare în situaţii speciale. Este seva istorică ce a stat la baza organizării şi funcţionării apărării civile, proba cea mai autentică oferind-o acţiunile Marelui Cartier General al Marelui Stat Major ale Armatei Române în perioada războiului pentru reîntregirea neamului din 1916-1918, când în timp record au reuşit să efectueze protecţia unei părţi din populaţia civilă şi bunurilor materiale de valoare din Oltenia, Muntenia şi Dobrogea, grav ameninţate de cotropitorii germani, austro-ungari şi bulgari, prin evacuare.

Aceasta s-a dezvoltat în condiţiile războiului modern, a folosirii pe o scară din ce în ce mai largă la aviaţiei, pentru a distruge potenţialul economico-militar şi a submina moralul populaţiei. 

România a cunoscut şi ea grozăviile războiului aerian. Atacul dat la 12/25, septembrie 1916 declanşat de cinci avioane germane asupra Capitalei a avut drept urmare 485 de morţi şi peste 1.000 de răniţi, pierderi foarte ridicate, mai ales dacă se are în vedere că în Anglia, cel mai mare număr de victime de pe urma unui atac aerian în primul război mondial a fost de 70!

În cel de-al doilea război mondial, teritoriul românesc a deţinut tristul record de a fi fost bombardat de aviaţiile sovietică, engleză, americană, germană şi ungară. Se ştie mai puţin că primul atac al aviaţiei americane asupra unui obiectiv în Europa a fost executat la 12 iunie 1942 asupra Ploieştiului, cele 12 bombardiere B-24 risipindu-si bombele pe o mare întindere.

Alte măsuri de protecţie şi de apărare a populaţiei civile neevacuate, în special din Bucureşti şi din alte oraşe din sudul ţării, între care artileria antiaeriană, prevenirea despre pericolul aerian prin alarmare, protecţia prin adăpostire în subsolul construcţiilor, camuflarea luminilor şi stingerea incendiilor rezultate în urma atacurilor din aer, culegerea şi distrugerea bombelor de avion şi proiectilelor de artilerie neexplodate, înlăturarea urmărilor atacurilor din aer în rândul populaţiei civile, reţelei comunale şi construcţiilor, se constituie într-o valoroasă experienţă, din care se reţin importante elemente originale, ce vor sta mai târziu la baza elaborării doctrinei în domeniu, oficializată pentru prima dată în România, la 25 octombrie 1929, când din iniţiativa Marelui Stat Major al Armatei se înfiinţează prima organizaţie paramilitară de protecţie a populaţiei civile pe timp de război.

Evoluţia concepţiei protecţiei populaţiei civile în deceniul patru, pe timpul celui de-al doilea război mondial, până în 1990, se constituie în etape din cele mai reprezentative, în care autorităţile de stat şi militare româneşti manifestă un larg interes faţă de soarta populaţiei civile şi valorilor material-spirituale pe timp de război. În plan teoretic au loc dezvoltări şi perfecţionări ale cadrului doctrinar în domeniu ca o componentă a gândirii militare româneşti contemporane, iar în sfera activităţilor practice se oficializează juridic prin normative de stat, regulamente şi instrucţiuni de specialitate unui cadru organizatoric-funcţional şi instructiv-educativ adecvate imperativelor şi necesităţilor româneşti de protecţie şi apărare a populaţiei civile în caz de război.

Începând cu anul înfiinţării acesteia (1929), apărarea civilă a apărut ca o necesitate istorică obiectivă, determinată primordial de factori interni (grija faţă de populaţia civilă şi valorile materiale în cazul unui război ce se prefigura în special după anul 1933, în a cărei orbită şi planuri şi România era luată în calcul) și în pofida unor inconsecvenţe ce s-au manifestat la nivel guvernamental privind stabilitatea şi continuitatea organizaţiei protecţiei populaţiei la un departament sau altul (Interne, Armată), aceasta a fost utilă pe timpul celui de-al doilea război mondial, contribuind substanţial la diminuarea pierderilor de vieţi omeneşti şi valori material-spirituale.

Primele structuri au funcţionat în cadrul Ministerului de Interne.

Premergător acestui moment, au fost dispuse măsuri care să reglementeze aceste activităţi, astfel:

• în 1916 Prefectul Poliţiei Capitalei emite Ordonanţa „Măsuri contra atacurilor aeriene”;

• în 1925 se înfiinţează „Serviciul apărării contra gazelor din armata română”;

• în 1929 Decizia Consiliului de Miniştri nr. 231 aprobă „Instrucţiunile provizorii pentru   organizarea protecţiei civile contra gazelor”, iar în structura Marelui Stat Major se înfiinţează Organizaţia Protecţiei Populaţiei Civile.

În perioada 1929-1967, au decis trecerea organizaţiei protecţiei populaţiei din compunerea Armatei la Interne şi invers de 5 ori (1929 Armată; 1933 Interne; 1936 Ministerul Aerului şi Marinei; 1949 Interne; 1967 Armată), momente ce au marcat pe lângă incontestabile elemente de progres şi perfecţionare a activităţii, elemente de discontinuitate, derută şi dezorientări pentru cei din corpul chemat să asigure aplicarea în practică a hotărârilor superioare.

În România, Protecția Civilă a luat ființă în 28 februarie 1933, când regele Carol al II-lea semna Înaltul Decret Regal nr. 468, prin care se aproba „Regulamentul de Funcționare a Apărării Pasive contra atacurilor aeriene”. 

Cu puţin timp înainte de începerea celui de-al doilea război mondial, se înfiinţează Comitetul de Coordonare al Apărării Pasive – un fel de stat major actual, care funcţiona pe lângă Ministerul Aerului şi Marinei. În anul 1939, Parlamentul aprobă Legea pentru apărarea antiaeriană activă şi pasivă. Se instituie centre de instrucţie de apărare pasivă la Ministerele Aerului şi Marinei, Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor, Educaţiei Naţionale, Sănătăţii şi Asistenţei Sociale, Căilor Ferate precum şi la fiecare judeţ, municipiu şi oraş. În 1942 se înfiinţează unităţi de intervenţie de protecţie civilă şi detaşamente speciale în 6 oraşe din România.

Protecţia populaţiei şi a valorilor materiale determină, în timpul războiului, necesitatea înfiinţării unor unităţi speciale de apărare pasivă. Unităţile de intervenţie aveau ca misiuni: prevenirea la timp a populaţiei despre apropierea atacului aerian inamic; camuflarea cât mai bine posibil a obiectivelor terestre; limitarea efectelor bombardamentelor inamicului; asigurarea ridicării şi îngrijirii răniţilor sau victimelor gazate; înlăturarea bombelor neexplodate şi dezamorsarea acestora; stingerea sau limitarea marilor incendii; ridicarea şi înlăturarea marilor dărâmături; repararea imobilelor avariate de incendii sau bombardamente; ridicarea de tabere pentru evacuaţi şi sinistraţi sau pentru adăpostirea materialelor. Tot în această lege se prevede introducerea „orei de apărare pasivă”, săptămânal, în programele facultăţilor şi şcolilor de orice fel, instituţiilor şi stabilimentelor de stat sau particulare, societăţilor şi asociaţiilor.

La 18 februarie 1943 se organizează Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului, iar prin Instrucţiunile nr. 440, se stabilesc structura organizatorică şi misiunile apărării pasive, luând fiinţă Comandamentul Apărării Pasive, cu rolul de a pregăti, îndruma, controla şi conduce toate operaţiile de apărare pasivă, precum şi de a instrui personalul propriu încadrat şi populaţia pe baza legilor, regulamentelor, deciziilor ministeriale şi tuturor dispoziţiilor şi ordinelor privind apărarea antiaeriană pasivă a teritoriului.

Tot în 1943, ia fiinţă Corpul Special de Intervenţie, destinat a interveni în centrele bombardate de inamic, pentru înlăturarea bombelor neexplodate şi dezamorsarea lor, stingerea şi limitarea marilor incendii şi înlăturarea marilor dărâmături din întreprinderi, repararea imobilelor avariate de incendii şi bombardamente, construcţia de baracamente şi ridicarea de tabere pentru sinistraţi, evacuaţi şi materiale.

În iarna anului 1951 se înfiinţează Centrul de Instrucţie al armei, care avea menirea de a pregăti şi perfecţiona cadrele şi personalul civil pentru diferite funcţii şi specialităţi în protecţia civilă.

Prin decretul nr. 24 din 17 ianuarie 1952, se înfiinţează Apărarea Locală Antiaeriană, prin adoptarea „Regulamentului Apărării Locale Antiaeriene”, şi ia fiinţă Comandamentul Apărării Locale Antiaeriene, care era organizat în state majore de apărare locală antiaeriană la nivelul regiunilor, raioanelor şi ca servicii specializate la nivelul localităţilor şi agenţilor economici. Între aceste orientări, unele conjuncturale, reţine atenţia cel mai mult, cea de renunţare la concepţia original românească, cu elemente de autenticitate specifice gândirii militare româneşti interbelice, aspru verificate şi validate de cel de-al doilea război mondial, şi adoptarea concepţiei sovietice, prin copierea unor normative de stat sovietice în domeniu şi oficializarea acestora în România prin documentul sus menționat.

Conform Decretului nr. 544 din 30.12.1972 şi a Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 41 din 19.01.1973, se înfiinţează Statul Major de Apărare Locală Antiaeriană (A.L.A.) încadrat cu militari activi şi salariaţi civili din Ministerul Apărării Naţionale care se subordonează nemijlocit Şefului A.L.A. al judeţului şi Comandamentului Apărării Locale Antiaeriene. Statul Major A.L.A. judeţean Covasna se constituie pe baza aprobării Ministrului Apărării Naţionale 00421/1973 prin scoaterea din organigrama Centrului Militar Judeţean Covasna şi se organizează conform statului de organizare nr. 18/136 aprobat de Prim Adjunctul Ministrului Apărării Naţionale şi şef al Marelui Major; acesta funcţiona în Sf. Gheorghe în cazarma Centrului Militar Judeţean fiind încadrat cu 4 ofiţeri, personal civil (2) şi 10 militari în termen.

În 1978 Apărarea Locală Antiaeriană îşi schimbă denumirea în apărare civilă. Asemenea unui corp străin implantat unui organism viu, modelul sovietic (impus), a fost respins treptat, anul 1978 marcând prin Legea nr. 2 din 24 martie, înlăturarea ultimelor vestigii ale acestuia. In conformitate cu prevederile acestei legi, începând cu data de 31.03.1978 Statul Major A.L.A. judeţean Covasna îşi schimbă denumirea în Statul Major de Apărare Civilă al Judeţului Covasna şi se subordonează şefului apărării civile al judeţului Covasna şi Comandamentului Apărării Civile din Ministerul Apărării Naţionale

Orientarea spre misiuni specifice la dezastre devine evidentă şi tot mai clară, abia după anul 1990, când acestea devin dominante.

Astfel, România a ratificat prin Decretul nr. 224 din 11 mai 1990 Protocoalele adiţionale I şi II la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecţia victimelor conflictelor armate. 

La începutul anului 1990 Statul Major de Apărare Civilă Judeţean trece în organigrama Comandamentului Militar Judeţean Covasna potrivit statutului de organizare al acestuia.         

În 04.09.1992, apare Hotărârea Guvernului României nr. 531 privind realizarea unor măsuri de apărare civilă.

În baza Ordinului General al Ministrului Apărării Naţionale nr. 14 din 20.05.1994 începând cu 31.05.1994 Statul Major de Apărare Civilă Judeţean Covasna trece în subordinea Inspectoratului General al Apărării Civile, potrivit statutului de organizare elaborat de Marele Stat Major. Acesta funcţiona în municipiul Sf. Gheorghe în clădirea Prefecturii Judeţului Covasna. Începând cu 15.11.1996 unitatea ia denumirea de Inspectoratul de Protecţie Civilă Judeţean Covasna, se subordonează în baza Legii nr. 106 din 03.10.1996 şefului protecţiei civile – prefectul judeţului şi Comandamentului Protecţiei Civile.

În Legea apărării naţionale nr. 45 din 01.07.1994 apare în mod oficial denumirea „protecţia civilă”. 

Conceptul de protecţie civilă a evoluat de la „apărare pasivă” la „apărare locală antiaeriană”, în 1952, apoi de la „apărare civilă” în 1978 , la „protecţie civilă” în 1996.

La 25 septembrie 1996, deplin racordată la cele mai noi structuri Europene, a fost promulgată Legea protecţiei civile nr. 106, document care definește protecția civilă ca o componentă a  apărării naționale care cuprinde ansamblul măsurilor adoptate și activităților desfășurate în scopul asigurării protecției populației, a bunurilor materiale, a valorilor culturale și a factorilor de mediu, în caz de război sau dezastre. 

Prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 179 din 26 octombrie 2000, Comandamentul Protecţiei Civile cu structurile subordonate, trece din subordinea Ministerului Apărării Naţionale în subordinea Ministerului de Interne. 

În 08.10.2004, apare Legea nr. 481 privind protecţia civilă unde protecţia civilă este definită ca o componentă a sistemului securităţii naţionale, ce reprezintă un ansamblu integrat de activităţi specifice, măsuri şi sarcini organizatorice, tehnice, operative, cu caracter umanitar şi de informare publică, planificate, organizate şi realizate potrivit legii, în scopul prevenirii şi reducerii riscurilor de producere a dezastrelor, protejării populaţiei, bunurilor materiale şi mediului împotriva efectelor negative ale situaţiilor de urgenţă, conflictelor armate şi înlăturării operative a urmărilor acestora şi asigurării condiţiilor necesare supravieţuirii persoanelor afectate.

În conformitate cu prevederile Ordonanţei de Urgenţă nr. 21 din 15.04.2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă și Hotărârea Guvernului României nr. 1492 din 09.09.2004 privind principiile de organizare, funcţionarea şi atribuţiile serviciilor de urgenţă profesioniste, din decembrie 2004, misiunile Protecţiei Civile au fost preluate de către Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, având ca obiectiv principal profesionalizarea şi creşterea capacităţilor operative a celor două componente de bază - pompieri şi protecţie civilă - pentru a fi în măsură să ofere o mai bună securitate şi siguranţă cetăţenilor şi comunităţilor din care fac parte.

Tot în această perioadă sărbătorim şi Ziua internaţională a protecţiei civile, pe data de 1 Martie, zi declarată astfel în anul 1972, printr-o rezoluţia O.N.U.

Prima atestare istorică a Organizaţiei  Internaţionale a Apărării Civile este situată în 1931, anul în care generalul medic francez Georges Saint-Paul, a înfiinţat, la Paris, Fundaţia „Asociaţia Leii din Geneva” (Lieux de Geneva Association) sau „Geneva Zones” (Geneva fiind sediul Crucii Roşii şi sediul Ligii Naţiunilor). În anul 1935, la iniţiativa „Geneva Zones Association”, Parlamentul Francez a adoptat, în unanimitate, o rezoluţie, invitând Liga Naţiunilor „Să studieze modalităţile de a crea în fiecare ţară, în funcţie de înţelegerile ratificate prin Liga Naţiunilor, localităţi, locuri și zone care, în caz de conflicte armate, să fie apărate de toţi combatanţii şi folosite pentru tratative militare…”.

În anul 1947, Asociaţia Internaţională pentru Protecţia Populaţiei Civile şi a Construcţiilor Istorice pe Timp de Război sau Conflicte Armate, publică, lucrarea intitulată „Războiul modern şi Protecţia Civilă”, un adevărat manifest public, în care sunt consemnate acţiunile generalului medic Saint-Paul, experienţa acumulată, precum şi prezentarea unei schiţe preliminare a unei Convenţii Internaţionale privind crearea unei „zone neutre numită Zona Geneva”.

În anul 1951, s-a încercat implementarea unor idei legate de pregătirea şi dezvoltarea, din timp de pace, a locurilor de refugiu pentru populaţia civilă, aceste „zone de siguranţă” în care beligeranţii să le accepte şi să le respecte în virtutea Dreptului Umanitar, stipulat clar în Convenţiile de la Geneva, din 12 august 1949.

La Conferinţa Internaţională de la Berlin, din 1954, privind problema protecţiei populaţiei civile în timp de război, s-a pus în dezbatere necesitatea creării şi recunoaşterii zonelor neutre şi a oraşelor deschise. În analele Organizaţiei Internaţionale a Protecţiei Civile, această întâlnire devine cunoscută, mai târziu, sub numele de „Prima Conferinţă Mondială de Apărare Civilă.”

La cea de-a 12-a Conferinţă Internaţională din mai 2000, desfăşurată la Geneva, este adoptată „Convenţia Cadru privind Asistenţa de Apărare Civilă”, prin care Apărarea Civilă este definită „un instrument inevitabil de susţinere a dezvoltării în faţa dezastrelor naturale şi provocate de om”.

În acest moment, la nivelul NATO şi al UE se pun bazele înfiinţării, dotării şi operaţionalizării unor module de protecţie civilă, unităţi cu specializări şi misiuni diferite şi complexe, capacitate de manevră ridicată, autonomie mare în funcţionare şi timp de răspuns adecvat. Aceste module vor fi întrebuinţate la solicitarea statelor membre, pentru limitarea şi înlăturarea urmărilor unor dezastre majore ce afectează populaţia, teritoriul sau mediul acestora.

Autor: Col. (rez) Sădean Dumitru Vasile – Ofițer specialist (1991-2004) și șef al Inspectoratului de Protecţie Civilă Judeţean Covasna (2004)