Acum 24 de ani, la o lună după primele alegeri libere, în Piaţa Universităţii „golanii” manifestau împotriva noii conduceri post-comuniste. Demonstraţiile de stradă contestau regimul proaspăt instalat şi deveneau tot mai incomode pentru putere. Zilele de 13, 14 şi 15 iunie 1990 sunt o amintire întunecată în istoria recentă a României, iar confruntările violente dintre mineri şi protestatari produse atunci au rămas nepedepsite.

La 24 de ani distanţă, fostul preşedinte Ion Iliescu spune că nu crede că ar fi rezolvat altfel conflictele acelei perioade. „Întotdeauna e greu să schimbi ceea ce s-a făcut. Putem doar să analizăm cu mai multă luciditate. Nu cred că aş face foarte multe lucruri în mod diferit. Eu cred că a contat maniera echilibrată în care ne-am străduit să abordăm inclusiv stările conflictuale din societate”, a declarat el recent la Digi24.

Frontul Salvării Naţionale câştigase cu o diferenţă zdrobitoare alegerile din mai 1990, dar nu îşi câştigase încă legitimitatea. Pentru puterea nou-instalată, protestatarii erau un element de dezordine; o demonstraţie incomodă, care trebuia ţinută în frâu.

13 ianuarie 1990. În centrul Bucureştiului, forţele de ordine se ciocnesc cu manifestanţii. Pe măsură ce orele trec, totul se transformă într-o luptă de stradă. Sediile Ministerului de Interne, Poliţiei Capitalei şi Serviciului Român de Informaţii sunt incendiate. Zeci de oameni au nevoie de îngrijiri medicale. Preşedintele de atunci, Ion Iliescu, cheamă ajutoare: „să instaurăm o democraţie veritabilă, responsabilă în faţa poporului. Acum, aceste elemente au căutat să submineze viaţa noastră democratică”, spunea el pe 13 iunie.

14 iunie 1990. Două garnituri de tren cu mineri din Valea Jiului ajung în Bucureşti. Misiunea lor: să îi evacueze din Piaţa Universităţii pe cei care manifestau împotriva puterii instalate după revoluţia din decembrie. Un protest spontan, spunea noua putere; o convocare premeditată, spuneau cei care se aflau în stradă.

Pe 14 şi 15 iunie au loc confruntări violente între mineri şi manifestanţi, soldate cu pierderi de vieţi şi arestări în rândul protestatarilor. Presa internaţională îşi manifestă stupoarea faţă de ororile mineriadei de la Bucureşti, care aduce un prejudiciu adânc imaginii României.

Bilanţul oficial al victimelor din acele zile a fost de şase morţi, însă asociaţiile victimelor mineriadelor susţin că numărul este mai mare. Potrivit Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, în acele zile şi-au pierdut viaţa opt oameni, iar peste 1600 au fost răniţi sau reţinuţi abuziv.

După 23 de ani, mineriada rămâne şi astăzi în mintea românilor ca expresie a forţei brute împotriva puterii mult mai fragile a ideilor.

Fără vinovaţi

Oficial, nu există vinovaţi. Faptele s-au prescris, iar vinovaţii nu au fost niciodată traşi la răspundere. Procurorii au făcut audieri, au strâns probe, dar timp de 20 de ani nu s-a întâmplat nimic. Din 1990 până în anul 1997, anchetele pentru împuşcarea unor persoane în noaptea de 13-14 iunie 1990 au fost coordonate de Parchetul Tribunalului Bucureşti, care a clasat dosarele.

Zece ani mai târziu, procurorul Dan Voinea a răsturnat soluţiile anterioare şi a decis începerea urmăririi penale împotriva lui Ion Iliescu, Mihai Chiţac şi Victor Atanasie Stănculescu. Cu câteva luni înainte de momentul trimiterii dosarului la judecător, Dan Voinea a fost înlăturat din echipa ce ancheta cazul, fiind totodată cercetat disciplinar pentru modul „defectuos” în care a condus cercetările. S-a pensionat însă înainte ca CSM să îi fixeze pedeapsa.

Noii coordonatori ai anchetei Mineriada au închis sec dosarul cu soluţii de încetare a urmăririi penale, întrucât faptele s-au prescris. Ion Iliescu, Virgil Măgureanu, Mihai Chiţac, Victor Atanasie Stănculescu şi alţi lideri ai vremii au fost scoşi de sub urmărirea penală.

Dacă justiţia română nu a fost în stare să îi condamne pe vinovaţi în timp util, judecatorii de la CEDO au decis însă să condamne România pentru îngroparea dosarului evenimentelor din iunie 1990 pentru că, potrivit lor, fapte de o asemenea gravitate nu se pot prescrie niciodată. Urmaşul unei victime trebuie să primească 30.000 de euro despăgubire de la statul român.

În acelaşi timp, magistraţii Curţii Europene pentru Drepturile Omului au avertizat România cu privire la modul în care a fost tratat cazul. În opinia lor, faptele nu ar fi trebuit prescrise niciodată, iar vinovaţii ar fi trebuit să fie găsiţi şi pedepsiţi.

„Vă mulţumesc pentru ce aţi demonstrat în aceste zile. Sunteţi o forţă puternică. (...) Oameni de nădejde şi la bine şi la greu.” (Ion Iliescu, către minerii conduşi de Miron Cozma, 15 iunie 1990)

(digi24.ro)