Interviu cu candidatul UDMR pentru un nou mandat de primar al mun. Sfântu Gheorghe, Antal Árpád.

Primarul mun. Sfântu-Gheorghe, Antal Árpád, a fost unul dintre cei mai tineri deputaţi în Parlamentul României, a fost asistent universitar la Universitatea Babeş-Bolyai, Extensia Sfântu-Gheorghe şi este cunoscut inclusiv drept un abil om de afaceri. Ca în cazul fiecărui politician, în jurul său au existat şi controverse, însă la finalul a patru ani de mandat de primar este incontestabil faptul că roadele muncii sale sunt vizibile. Simpatizat de unii şi hulit de alţii, Antal Árpád susţine că-şi urmează propria cale, dorind să se afle în vizorul public prin actele sale politice şi munca de primar şi mai puţin prin chestiuni personale. De altfel, spune că nu face parte din categoria politicienilor care ies cu familia pentru a „poza”, ci din cea a celor care pot vorbi strict pe realizări profesionale.

– Cu toate că nu este primul nostru interviu cu dvs., v-aş ruga înainte de toate să vă prezentaţi, astfel încât să vă cunoască şi cei care nu au făcut-o până acum...

– Sunt născut în zodia Leului, iar acest lucru mă caracterizează în tot ceea ce fac – bune sau rele. E adevărat, nu m-am născut în Sfântu-Gheorghe ci în orașul Rupea din județul Brașov, dar trăiesc în Sfântu-Gheorghe de când aveam trei luni, deci practic nu am nicio legătură cu Rupea. Apropo de cei care mă atacă pe acest subiect, se întâmplă de multe ori ca aceștia să fie din rândul celor care nu au nicio legătură cu Sfântu-Gheorghe, născându-se aici întâmplător, prin faptul că părinții lor au venit aici; ei nu au nicio legătură cu Sfântu-Gheorghe, Transilvania sau mentalitatea de ardelean. Dar stră-stră-străbunicii mei sunt de aici, din Ardeal, tocmai de asta spun mereu că în venele mele curge sânge de ardelean în primul rând – și asta e cel mai important. Revenind, Sfântu-Gheorghe e orașul meu, aici am crescut, aici am învățat... Am ajuns de foarte mic la școală – abia aveam șase ani când am intrat în clasa I, în august îi împlinisem și în septembrie m-au dat la școală, de asta nici nu aveam 18 ani când am dat Bacalaureatul și examenul de admitere la facultate, alegând Sociologia la Cluj, la Universitatea Babeș-Bolyai.

– De ce ați ales tocmai Sociologia?

– Părinții mei au dorit să mă fac inginer, am fost mereu foarte bun la matematică, iar ei mi-au asigurat meditații la fizică, tocmai pentru a mă pregăti pentru o admitere la Facultatea de Fizică. Provin dintr-o familie simplă, ai mei nu aveau capacități financiare foarte mari și totuși îmi plăteau un profesor de fizică, deși mie nu-mi plăcea și mă deranja că ai mei cheltuiau bani în acest sens. Așa s-a făcut că m-am decis să abandonez aceste meditații, iar când am anunțat-o pe mama că vreau să merg la Sociologie, ea m-a întrebat ce e acest domeniu... Mi-a spus ceva de genul „nu mă interesează ce e Sociologia asta, fă-o dacă vrei, dar apoi să nu vii la mine să-mi spui că nu poți trăi din facultatea asta”. Practic, această reacție a mamei mele, pe care o iubesc foarte mult și care mereu m-a lăsat să iau propriile decizii, m-a făcut extrem de responsabil. Am dat examen din filozofie și matematică, am intrat pe locurile bugetate, iar șeful de catedră la acea vreme la Sociologie la UBB era profesorul Ion Aluaș, un om fascinant, un promotor al transilvanismului, un ardelean adevărat, acel intelectual clujean, român, ardelean, care milita pentru transilvanism, o Transilvanie autonomă, pentru valorile ardelenești și la care am regăsit valorile și ideile mele. Am învățat foarte multe de la el și de la restul profesorilor mei.

– Știu că ați fost și bursierul unor studii în timpul facultății.

– Așa este, deși la vremea respectivă era destul de greu să obții burse în străinătate, însă nu m-am mulțumit cu faptul că eram student, drept pentru care m-am pus pe muncă și pot spune cu un oarecare regret că nu am avut o viață studențească în adevăratul sens al cuvântului. Am început să lucrez în paralel cu învăţătura – în diverse cercetări, iar după primul an am început să depun proiecte prin Fundaţia Soros – era singura prin care se putea, la vremea respectivă, să obţii bani pentru cercetare şi diverse studii. Prin această fundaţie am câştigat multe proiecte, deci îi sunt recunoscător domnului Soros György că a venit cu Fundaţia pentru o Societate Deschisă în România şi astfel am ajuns la universităţi din străinătate şi am făcut multe cercetări.

– Cu ce fel de cercetări aţi intrat în domeniu?

– Da, interesant, primele au fost în domeniul suicidului – practic o serie din Transilvania, apoi am cercetat consumul de alcool şi droguri în rândul tinerilor, am făcut cercetări pe migraţie, pe chestiuni interetnice, am avut o serie foarte mare de cercetări şi datorită acestor activităţi am participat la numeroase conferinţe internaţionale, în Elveţia, Marea Britanie şi alte ţări. Îmi amintesc că atunci era necesară viza pentru oriunde şi nu am obţinut viza pentru Canada, unde fusesem invitat la o conferinţă internaţională... Au fost bune şi rele, dar practic din prima zi am încercat să fac mai mult decât alţi colegi – pentru că mi-a plăcut şi simţeam responsabilitatea insuflată de către mama mea, că va trebui să trăiesc din acest lucru. Şi aşa s-a făcut că am terminat facultatea cu o medie mare, adică 9,80, în condiţiile în care în liceu nu am fost un elev foarte silitor şi nici n-am luat o notă foarte mare la Bacalaureat... pentru că şi acolo am făcut ceea ce mi-a plăcut dar nu am depus energie pentru ceea ce nu-mi plăcea, chimie sau fizică, de exemplu.

– Ce s-a întâmplat după finalizarea studiilor?

– A fost un moment cu o dilemă foarte mare... puteam să continui la Budapesta, după o bursă, dar am decis să mă întorc la Sfântu-Gheorghe; nu am rămas nici în Cluj, pentru că simţeam că trebuie să revin acasă. De aceea le spun mereu tinerilor să plece, să studieze în altă parte, să-şi deschidă aripile şi gândirea, să cunoască oameni şi locuri, dar să revină aici, acasă. Eu când am revenit în Sfântu-Gheorghe şi am început să lucrez la Consiliul Judeţean aveam salariul mai mic decât aveam bursa în Budapesta – acolo primeam 400 de dolari, o bursă mult mai mare decât salariul de aici. Atunci mi-am dat seama că nu pot trăi din acei bani şi aşa mi-am făcut prima afacere.

– Câţi ani aveaţi la acea vreme?

– Exact 23 de ani – şi am început cu un institut de sondare a opiniei publice, lucrând pentru companii din Bucureşti şi Budapesta, obţinând practic contracte pentru diverse cercetări, inclusiv de marketing. Atunci m-am întâlnit prima dată cu mentalitatea întreprinzătorilor din Secuime, care spuneau că nu au nevoie de studii şi că ei ştiu mai bine decât un profesionist ceea ce e de făcut, aşa m-am orientat către instituţii de specialitate din Budapesta şi Bucureşti, trăind destul de decent prin aceste parteneriate. Între timp, ca să nu fiu luat în Armată, m-am înscris la încă două facultăţi – drept şi ştiinţe economice, deşi nu mă interesa niciunul dintre domenii, dar nu am vrut să fac armata forţat – până la urmă am „fentat” armata, dar nu ca mulţi alţii, prin certificate medicale, ci fiind un veşnic student... În cele din urmă, realizând un sondaj pe telefonie mobilă am sesizat oportunităţile din această arie, am văzut că zona noastră nu era acoperită în acest sens şi mi-am făcut o firmă de telecomunicaţii din care trăiesc şi azi, deci e o afacere de succes, deoarece de 12 ani îmi aduce veniturile principale.

– Vorbind despre atunci şi acum, credeţi că un tânăr ar putea avea aceleaşi rezultate acum, când timpurile sunt totuşi altele?

– Eu cred sincer că da. Trebuie însă muncă multă, o bună pregătire, studierea atentă a pieţei şi disponibilitatea către risc. La începutul afacerii aveam un birou mic, în centrul oraşului şi de foarte multe ori, când prietenii mei se întorceau din cârciumi la trei dimineaţa, eu încă munceam. Am convingerea că nu poţi obţine nimic pe termen lung fără a depune un efort pe măsură; poate că pe termen scurt, din speculaţii, poţi obţine anumite venituri, dar pe termen lung, pentru a avea succes, trebuie să munceşti. Poate că unii ar spune că e o abordare socialistă ori comunistă, dar aşa este, trebuie muncă pentru a construi ceva. De aceea eu vorbesc mereu despre muncă, iar actuala campanie electorală mi-o construiesc pe munca mea, pe ceea ce am făcut pentru Sfântu-Gheorghe, deoarece munca e cel mai important lucru care îl poate caracteriza pe un om... cu toate că unii spun că asta e ceva demodat.

– Având o afacere de succes, studii, cunoştinţe... ce v-a determinat să intraţi în politică?

– Nu am vrut niciodată să mă îmbogăţesc, asta trebuie să fie clar; tot ce mi-am dorit a fost să am un astfel de venit încât să nu mă uit la preţurile produselor dintr-un magazin ci la produse în sine. Şi acest lucru l-am obţinut relativ repede. Lucrând însă în cercetare, am prins şi campanii electorale şi am avut ocazia de a lucra pentru oameni politici. Ştiu că eram în Germania, pe autostradă, când mi-a venit ideea de a candida la parlamentare... a venit dintr-o frustrare, ceva de genul „de ce au unii autostrăzi şi noi n-avem?”. A fost o idee nebunească, am venit acasă, m-am înscris în UDMR şi am candidat.

– Aveaţi prieteni în UDMR?

– Prieteni nu aveam, ci cunoscuţi. Dar nu m-a interesat foarte tare UDMR-ul la acea vreme şi nici nu aveam o părere prea bună despre Uniune – eram mai radical, voiam rezultate rapide, aveam foarte puţină răbdare, nu mă mulţumea teoria „paşilor mici”... eh, tânăr şi rebel, leu ca zodie... Atunci UDMR îşi deshidea porţile, am candidat şi am câştigat – poate pentru că am fost sincer şi aveam elan, nu m-am întrebat prea mult cum de am câştigat. De un lucru sunt însă sigur: aşa cum am intrat în politică, aşa voi şi ieşi: de pe o zi pe alta. Pentru că va veni un moment în care voi simţi că nu mă mai interesează, că nu mai pot face la fel de multe. Revenind, odată intrat în politică am ajuns deputat în Bucureşti, a fost o surpriză oarecum negativă – am văzut că nu se poat face prea multe din postura de deputat, practic chiar dacă ai o idee bună aceasta e preluată de către Guvern şi ajunge să nu treacă de Parlament, sunt şi ierarhii mai stricte, e o muncă extrem de importantă totuşi şi-mi pare rău că Parlamentul a ajuns să aibă o imagine atât de proastă. Îmi amintesc că eram pe munte la un moment dat şi, întrebat fiind de către cineva cu ce mă ocup, mi-a fost ruşine să spun că sunt deputat şi am zis că sunt om de afaceri şi atât. Prin urmare, cred că am fost mereu un om care a iubit libertatea, nu mi-a plăcut şi nici nu-mi place să-mi facă cineva programul, ci să fiu stăpân pe timpul meu...

– Cum a fost trecerea de la deputăţie la Primărie şi cum vedeţi faptul că i-aţi „cucerit” pe mulţi dintre cetăţenii oraşului?

– Sunt un om care priveşte mereu înainte. Nu mă opresc la colţul străzii să discut despre bârfe şi alte prostii, pentru că atunci nu mai am timp pentru a face treabă. Merg înainte, deci, iar când voi simţi că nu mai pot voi ieşi din joc, lăsând pe alţii să facă în locul meu. Nu sunt un om stresat, niciodată nu am fost – nici în alegeri, nici în altele. Dacă e să câştig, ştiu ce am de făcut, dacă pierd iar ştiu. De exemplu, eu ştiu exact ce voi face pe 11 iunie dacă voi pierde alegerile – voi mulţumi cetăţenilor că mi-au dat şansa de a munci patru ani pentru oraş, iar apoi mă voi întoarce la treburile mele. Eu nu trăiesc din politică, cred că politicienii care trăiesc din politică fac cele mai multe greşeli şi compromisuri, căci dacă eşti legat existenţial de politică, atunci nu ai autonomia de a gândi, de a decide.

– E clar că iubiţi acest oraş şi aţi realizat multe, dar aţi avut vreun moment în care v-a venit să renunţaţi, să lăsaţi totul baltă?

– Poate sună surprinzător, dar aproape în fiecare zi am acest impuls. De foarte multe ori mă întâlnesc cu lucruri nedrepte, asta mă deranjează. Eu încerc să fiu mereu corect, poate nu reuşesc întotdeauna, dar nedreptăţile mă deranjează. Sunt momente în care-mi vine să las totul baltă, dar ştiu că am responsabilităţi. Nu e uşor să fii primar în Sfântu-Gheorghe, dacă e să fac o paralelă cu vorbele preşedintelui Traian Băsescu, cred că e mult mai uşor să fii primar la Caracal decât aici, pentru că e o zonă sensibilă, sunt interese diverse pe această regiune, Sfântu-Gheorghe e cel mai mare oraş unde maghiarii sunt majoritari... nu e deloc uşor. Dacă e să spun ce mă deranjează cel mai mult e faptul că succesul îi deranjează pe unii, că sunt fericiţi dacă ceva nu iese bine, că totul e privit ca miză politică – am văzut pe unii foarte fericiţi, de exemplu, că noul Guvern a luat înapoi banii de la primării, dar până la urmă tot oraşul a pierdut.

– În declaraţiile politice sunteţi totuşi destul de radical...

– Nu, nu cred... sunt mai mult nerăbdător, vreau să se rezolve totul. Că tot vorbeam despre ceea ce mă deranjează, cel mai puternic mă deranjează că dacă în decembrie 1989 l-am împuşcat pe Ceauşescu, spiritul său a rămas printre noi – în Parlament, în Guvern, în studiourile TV. E deranjant, pentru că s-a sperat în schimbarea multor lucruri, dar mentalităţile tot acelea au rămas şi sunt perpetuate de la o generaţie la alta, practic spiritul lui Ceauşescu se transferă continuu, aceasta e problema cea mai mare a ţării. Sigur, e frustrant că mi se ascultă telefonul, dar până la urmă e deranjant doar din punct de vedere al vieţii mele personale... Uneori îmi pierd răbdarea faţă de această realitate şi de asta am poate declaraţii politice mai radicale. Simt că unii nu vor să înţeleagă ce înseamnă autonomia pe care o dorim, că nu vor să audă; degeaba explici, că nu vor să priceapă, sunt tot felul de idei contrare şi simt că nu mai am cu cine dialoga, deci devin probabil mai radical în declaraţii.

– S-ar zice că sunteţi mai „simpatic” din postura de primar decât din cea de politician...

– Da, pentru o parte din oameni aşa este... pentru o parte din comunitatea românească... Ceea ce iar e deranjant, căci mă face să mă simt izolat de aceasta, nu am cu cine discuta, sunt unii care se autointitulează „reprezentanţi ai comunităţii”, dar nu o reprezintă. Mă simt izolat şi e deranjant, pentru că-mi doresc un dialog cu românii, care mulţi şi-ar dori poate la rândul lor să înţeleagă mai bine realităţile de aici. Cred că mulţi români, dacă se uită la televizor, nu-şi mai înţeleg situaţia: aici se simt în siguranţă, dar din ce văd la televizor nu o mai simt; sunt două realităţi – cea pe care o trăiesc şi cea virtuală, din studiourile în care spiritul lui Ceauşescu trăieşte. Nu e uşor să fii român în Sfântu-Gheorghe, după cum nu e uşor nici să fii maghiar în România... dar în vremurile astea nu e uşor să fii cetăţean al Europei de Est, în cele din urmă.

– E o problemă reală situaţia din Secuime sau e mai mult un artificiu?

– Eu cred că problemele reale ale acestei ţări nu le reprezintă Ţinutul Secuiesc. Mulţi spun că suveranitatea României e în pericol dacă se înfăptuieşte autonomia, dar oare se întreabă cineva unde e suveranitatea ţării în ceea ce priveşte finanţele...? Că se decide în America sau la Londra cum se face bugetul acestei ţări? Când se vorbeşte despre „nu ne vindem ţara” îşi pune cineva problema că Delta Dunării e distrusă, iar italienii au în proprietate zeci de mii de hectare de pământ din Banat...? S-a vândut ţara la propriu... ce înseamnă „nu ne vindem ţara” când noi am vândut băncile, Petromul, toate resursele? Faţă de toate astea, autonomia Ţinutului Secuiesc e un raport de 1-10.000, dar din punct de vedere electoral, din cauza spiritului lui Ceauşescu, chestiunea cu ungurii aduce mai multe voturi decât faptul că ţara asta şi-a vândut la străini toate resursele. E deranjant – şi eu am copii şi-mi doresc un viitor bun pentru ei, poate că dacă aş fi un părinte responsabil m-aş muta în Elveţia, dar eu iubesc acest pământ, acest oraş şi nu vreau să plec. Cât mai am putere, încerc să schimb câte ceva...

– Când nu sunteţi la partid sau la Primărie... ce faceţi, ce pasiuni aveţi?

– Timpul cu familia... Uneori mersul pe bicicletă – şi pot merge până la Şugaş-Băi fără să mă opresc. Poate că sunt un om politic atipic, nu-mi plac lucrurile opulente, sunt un om simplu – azi sunt politician şi primar, mâine pot să nu mai fiu. Fără politică, puteam avea un mod de viaţă mai relaxat, căci nu poţi fi primar doar opt ore... nu e o condică pentru asta, nici nu există „ore suplimentare”, trebuie să fii prezent permanent. Dar nu mă plâng, căci am şi câştigat satisfacţia de a vedea lucruri rezolvate, un oraş renăscând.

– Ce vă mai doriţi pentru Sfântu-Gheorghe?

– În primul rând vreau ca oamenii să se simtă bine aici, să fie mândri de oraş – infrastructură bună şi locuri de muncă bune, bine plătite. Pentru asta am lucrat şi pentru asta vreau să continui.

Interviu preluat de pe monicavajna.wordpress.com