După 30 de ani de activitate ca dascăl, Raveca Bejan nici nu-și imaginează ce altceva ar fi făcut dacă nu învăţământ.

De-a lungul a peste 30 de ani de carieră, doamnei învățătoare Raveca Bejan i-au trecut prin mână zeci și zeci de generații de copii. A devenit o emblemă a Școlii Generale „Váradi József”, fiind unul dintre cei mai longevivi dascăli în această instituție. Pensionată în 2004, Raveca Bejan nu și-a găsit însă liniștea și a decis, doi ani mai târziu, că mai are încă multe de spus în învățământ. Așa se face că azi, doamna învățătoare face naveta la Araci, unde lucrează cu copiii romi, adaptându-se unui context social complet diferit față de cel cu care a fost obișnuită în lungii ani de muncă la Școala Generală „Váradi József”. Despre anii trecuți, începuturi și impresii de-o viață, am discutat cu dumneaei în cadrul unui interviu.

– Doamna Bejan, unde vă sunt rădăcinile și ce ne puteți spune despre anii copilăriei dvs.?

– M-am născut în Țara Moților, la Galda de Sus de lângă Alba Iulia. Școala primară am făcut-o în sat, iar ciclul al doilea, gimnaziul de azi, într-un sat aflat la trei kilometri depărtare. Mergeam cu toții împreună, pe jos, până la școală. Am avut o copilărie foarte frumoasă, așa cum au toți copiii care copilăresc la țară. În plus, satul meu natal era de o frumusețe și o bogăție rare, având păduri, dealuri, apă și chiar o peșteră... unde nu am avut voie niciodată să intru. E o peșteră pe care o vedeam mereu din curte, din partea dreaptă a satului, și azi îmi pare rău că nu am intrat niciodată acolo. La noi, școala era îmbinată cu munca, poate tocmai de aceea am atâtea amintiri frumoase, pentru că noi nu eram lăsați de capul nostru, pe străzi, odată ce terminam orele. Aveam fiecare responsabilități, după școală mergeam la păscut vitele, iar după ce veneam acasă cu vitele aveam de lucru și prin curte, cu restul animalelor. Părinții mei au fost țărani simpli, dar cu animale în curte și cu pământuri pe care le munceau cât era vara de lungă. Noi am fost doi frați, fratele meu era mai mare și a plecat mai repede, am rămas eu să ajut în gospodărie și de multe ori, poate când alți copii se duceau la scăldat, eu aveam treburi de om mare.

– Era cu totul altfel față de zilele noastre, prin urmare...

– Noi nu eram așteptați cu masa pusă, părinții v-aveau timp să ne facă felul I și II, poate doar uneori seara. Dar mâncare era și mâncam sănătos, că aveam de toate în grădină și nu se murea de foame, fiecare știa să-și ia... Copilăria, cu toată munca, am spus și o voi spune mereu: a fost poate cea mai fericită parte a vieții mele. Îmi amintesc de jocurile copilăriei, când mergeam la scăldat sau ne adunam seara cu toții, în drum, luându-ne la vorbă și la joacă până uitam de noi. Erau alte vremuri, cu jocuri de copii și nu cu calculatoare, cum e în ziua de azi... Iar eu am ținut minte farmecul acelor vremuri și i-am învățat și pe elevii mei să se joace așa, dincolo de modernismul prezentului.

– Cum v-ați decis să deveniți dascăl?

– M-am dus la “Liceul Horia, Cloșca și Crișan” din Alba Iulia, secția umanistă. Provenind dintr-o familie de țărani, nu prea avea cine să mă îndrume și nici părinții mei nu știau exact unde să mă trimită mai departe la școală. Dar mama a ținut neapărat să fac școală, pentru că munca la câmp era foarte grea și nesigură – din cauza secetelor sau a ploilor... mama a vrut neapărat să merg la școală, să nu ajung la munca țăranilor. Plus că și la școală îmi plăcea să mă joc de-a învățătoarea, inclusiv cu păpușile – care erau de cârpă pe atunci. La Alba Iulia am stat la o rudă de-a noastră, învățătoare, care m-a îndrumat mai departe, mai ales că pe vremea aceea nu se făcea orientare profesională. După ce-am terminat liceul, m-am dus la Târgu Mureș, la Română-Istorie; la română am luat 9,30, iar la istorie 7, așa că nu am intrat la facultate. În timpul ăsta însă, s-au înființat institutele pedagogice, așa că am optat pentru Institutul de la Odorheiu Secuiesc – cel de la Blaj urma să se înființeze după un an. Aveam gânduri de transfer, dar până la urmă atât de bine m-am simțit la Odorhei, cu colegii de acolo, încât am renunțat. Între timp, m-am și îndrăgostit – de cel care azi e soțul meu, iar când am terminat Institutul aveam repartiție într-un sat din Apuseni, din cele tipice, cu case răsfirate. Tata-mi zicea să merg, că am locuința asigurată acolo și condiții, dar nu am vrut să mă închid într-un sat. În cele din urmă, am venit cu soțul meu la Târgu Secuiesc.

– Cum a fost schimbarea aceasta, cum v-a marcat?

– Eu eram foarte tânără și poate că n-am perceput-o ca pe ceva grav la vremea aceea, dar alor mei nu le-a plăcut niciodată că am plecat atât de departe. M-am căsătorit la 22 de ani, mi-am făcut și stagiul de un an la țară, la Mărtănuș, unde soțul meu a fost director de școală patru ani. Când am ajuns la Școala Generală „Váradi József” din Sfântu Gheorghe născusem al doilea copil – am doi copii, băiatul de 44 de ani și fata de 40, şi câte un nepot de la fiecare dintre ei. La Váradi am ajuns în 1973, prin concurs – a fost primul an cu concurs, căci până atunci nu se mai ținuseră. Am rămas la „Váradi József” până în 2004, nu m-am dus la nicio altă școală, deși au fost momente în care puteam să plec oriunde. Dar aici m-am simțit bine, mi-au plăcut colegii și copiii. Am avut și clase cu copii „aleși” – adică numai dintre cei foarte buni, dar în general ne-am înțeles cu colegii, organizând clasele astfel încât să fie potrivite și să existe concurență și spirit de întrecere, tocmai pentru a se face carte... ca la carte.

– Cum erau acele vremuri de început față de cele de azi?

– Se făceau și pe atunci glume, dar exista și severitate. Cred că am fost o învățătoare severă, dar am iubit copiii, căci altfel nu rămâneam atât de mult în învățământ. Dar azi e prea multă scriptologie, hârțogăraie... nu mai ajung dascălii să se ocupe direct de copii, pentru că au de scris, de completat o mulțime de caiete, mape... Și chestiunea cu pionerii era o treabă interesantă pe vremuri, căci năștea competiția în copii... acum nu mai poate fi vorba despre așa ceva, iar programe culturale poți face, dar fără interesul deosebit al cuiva, ceea ce e puţin demoralizant. Trebuie tact pedagogic cu copiii, severitate – astea sunt necesare pentru a putea face față, mai ales în ziua de azi.

– Dar ce vedeți atât de diferit între prezent și trecut?

– Pe vremuri, copiii aveau copilărie, azi copiii sunt mai „șmecheri” și asta din cauza părinților care mereu sunt pe fugă, în grabă, tocmai pentru a avea copilul necesarul material. Prea puțin mai poate azi un părinte să stea cu copilul, iar acesta nu mai știe încotro s-o ia. Plus că programa de la școală e prea încărcată, cu o mulțime de caiete suplimentare, culegeri – copiii își pierd copilăria. Școala ar trebui să fie mai practică, fără atâtea teme suplimentare. Faptul că se trăiește nebunește, într-un  ritm atât de alert, se răsfrânge asupra copiilor, care pur și simplu pierd mult din copilărie. Mai sunt copii cu cei șapte ani de acasă – mai ales între cei care au fost crescuți cu un părinte acasă, cu un bunic... Ce nu-mi place este faptul că părinții cu bani i-au învățat așa și pe copii, iar asta nu e plăcut, mai ales în contactul lor cu alți copii. Dacă e ceva care nu ține cont de regim sau de sistem este faptul că din patru în patru ani am suferit după cei mici, pentru că tocmai când apucam să-i cunosc, ei plecau... și lăsau mereu o nostalgie în suflet. Dar la „Váradi József” m-am simțit ca acasă, m-am integrat într-un mediu deosebit cu colegii, suntem oameni care ne știm aproape de o viață și acestea sunt lucruri cu care rămâi în suflet și după o pensionare.

– Cum ați revenit în învățământ după ce v-ați pensionat?

– În primii mei doi ani de pensionară am ajutat-o pe fiica mea, crescându-i fetița în timpul în care ea era la lucru... Apoi încet-încet am reintrat în învățământ, nu doar din considerente materiale cât pentru a mă simți utilă, pentru a nu sta degeaba, pentru a mai transmite ceea ce am de oferit. Și am ajuns la Școala din Araci, fac naveta alături de colegi și mă simt utilă. Lucrez cu copii romi și văzând că ei au nevoie de citit și scris, pentru că mulți dintre ei nici să contruiască o propoziție nu știau, m-am dedicat lor; i-am mai învățat și cântece, ce am considerat eu că au nevoie pentru un minim de educație. E un sistem diferit față de cei 30 de ani cât am fost învățătoare la „Váradi József”, cu toate că programa e aceeași cu cea din învățământul tradițional. Programa e însă una și metodele care pot fi aplicate la acești copii sunt diferite – vorbim despre copii dintr-un mediu diferit, unde fetele ajung să se mărite în clasa a VII-a.

– Aveți regrete dacă priviți înapoi?

– Nu am niciun regret. Când m-am pensionat știam că aste trebuie să se întâmple și am ieșit cu fruntea sus, cu credința că am trăit frumos și am educat copii deștepți, de care azi nu mi-e rușine. Nu știu dacă găseam vreo meserie care să-mi placă atât de mult, de asta nu am avut niciodată vreun regret... Cred că mi-am făcut bine treaba, sunt mândră de generațiile pe care le-am dat și chiar și acum, după zeci de ani, țin legătura cu foști elevi, oameni mari la casele lor, care-și aduc aminte cu drag de mine – și cred că asta spune multe. Sunt zeci și zeci de generații, în mai bine de 30 de ani de activitate,  iar eu îi țin minte aproape pe toți și în ziua de azi, după poziția din Catalog.

– Ce-i sfătuiți pe tinerii din ziua de azi?

– Nu-i prea pot sfătui eu, am trăit vremuri diferite iar cele de acum sunt mai bizare, mai crunte... Nu știu ce-i așteaptă pe tineri... Se duc la facultate și ies în lume fără a avea un loc de muncă, fără a putea da mai departe ceea ce au învățat, fără a se putea susține în viață, după ani întregi de studii... În actualul context, cred că cea mai bună alegere a tinerilor este să plece din țară, să-și caute drumul spre alte orizonturi, unde pot face ceea ce doresc și unde munca le e apreciată. Iar de va veni o vreme în care se vor îndrepta lucrurile și aici... asta rămâne țara lor în care pot reveni oricând.

(monicavajna.wordpress.com)