Sunt zile în care-ţi vine să dai cu Cerul de Pământ – vorba unuia mai deştept decât mine, nu ştiu acum exact cine. Începutul de noiembrie conţine asemenea zile, o fi şi de la Ziua Morţilor, cine să ne lumineze?! Dar durerea nu vine doar de la morţi, ci şi de la vii. De fapt, mai ales de la vii, căci morţii sunt paşnici.

Doare rău „Colectiv”. Încă simţi arsura, ca un blestem pe care-l purtăm cu noi până la moarte. Arsura asta n-are leac atâta vreme cât nimeni nu face nimic pentru a ne scoate din ghearele unei Puteri hrăpăreţe şi mincinoase. Acum doi ani au murit în incendiul de la Colectiv 64 de oameni. Unul dintre răniţi, un cadavru viu, s-a sinucis acum câteva luni. Ceilalţi, arşi de indiferenţa autorităţilor, se simt neajutoraţi, ai nimănui. Pentru ei Guvernul n-are ochi, n-are inimă, n-are compasiune, n-are legi. Morţii cu morţii, viii... tot cu ei în cap şi în inimă.

Asta-i durerea transmisă de morţii şi viii de la Colectiv. Ce bine-ar fi să fie singura... Dar nu e. Îl aud, îl văd, îl citesc pe Tăriceanu şi nu-mi vine să cred: „Vom face uz de toate mijloacele constituţionale pentru ca România să redevină un stat de drept, inclusiv prin adoptarea în această sesiune parlamentară a legilor Justiţiei”. Nişte legi care-i scot pe el, pe Liviu Dragnea şi pe mulţi ai lor din rândul puşcăriabililor. Asta da democraţie şi stat de drept! Nişte legi care-i face pe ei intangibili, iar pe noi nişte sclavi supuşi toanelor şi intereselor Puterii discreţionare. Curat murdar, coane Căline!

O asemenea abordare a realităţii, cu capul în jos adică, doare mai mult decât orice. Pentru că în faţa ei tu, cetăţean onest, cu mintea încă la locul ei, devii neputincios. În faţa unor parlamentari nemernici şi semi-analfabeţi, care-şi arogă cu profund dispreţ faţă de ţară rolul de „tătuci”, devenim cu toţii nişte biete oi blocate în mijlocul turmei. În faţa acestor neruşinaţi, eşti obligat să optezi: să mai stau, ori să plec dracului din ţara asta ajunsă atât de jos?!

Până şi întrebările dor. Au plecat vreo 4 milioane, nu le mai ştie nimeni numărul. De bine, de bucurie, de prosperitate?! Să fim serioşi. Cel mai tare doare, însă, răspunsul unui intelectual, om cu şcoală, la întrebarea mea: „Ce părere ai de Diaspora?”. „Păi, au ce şi-au dorit, nu le simţim lipsa, dacă atâta îşi iubesc ei ţara... Nici să voteze n-ar trebui să aibă dreptul. Eu sunt mulţumit, mi-a crescut pensia şi-o să-i votez pe cei care mi-au dat un ban în plus la pensie”. Cum poţi să gândeşti aşa?! Te cruceşti, chit că n-are nicio legătură crucea cu prostia (?!), şi-ţi vine să-ţi iei câmpii şi să te bagi cu capul în buda singurului WC public întâlnit în Sfântu Gheorghe. Ăla din parcul central, mizerabil şi nefrecventabil în condiţii normale.

Multe dor în ţara noastră. Prea multe. Dar cel mai tare dor bătaia de joc, minciuna, prostia, suficienţa şi nepăsarea celor pe care-i plătim din banii noştri ca să fie buni, deştepţi, empatici, cinstiţi şi drepţi cu cei pe care, conform Constituţiei şi legilor ţării, îi servesc. Adică cu toţi cei care, generic, se intitulează „poporul român”.

Gândiţi-vă la asta şi nu uitaţi durerile pe care dispreţul şi cinismul guvernanţilor, oricare ar fi ei, vi le provoacă de prea multă vreme încoace!