20 februarie este Ziua Mondială a Justiţiei Sociale, zi făcută să stîrnească schimbări în ţări ca România, căci ţara noastră este fruntaşă în Europa, alături de Bulgaria, la capitolul injustiţiei sociale faţă de toate grupurile şi comunităţile vulnerabile: copiii din familiile sărace şi copiii fără familie, bătrînii, persoanele cu dizabilităţi, persoanele prinse în captivitatea unor munci grele şi prost plătite, persoanele de etnie romă şi comunităţile marginale, persoanele fără adăpost. 20 februarie este ziua cînd sîntem provocaţi să privim în jurul nostru şi să recunoaştem cît preţ punem, de-a lungul anului şi de-a lungul vieţii noastre, pe valorile civice şi sociale, precum empatia, solidaritatea, compasiunea, egalitatea de şanse a cetăţenilor, indiferent de sex, rasă, religie, cultură sau stare a sănătăţii.

Dar cum procedăm, cînd vrem să aflăm locul pe care aceste valori civice şi sociale îl ocupă în viaţa personală şi în viaţa comunităţii/societăţii din care facem parte? Păi căutăm o oglindă, care poate depune mărturie despre felul cum arătăm la un moment dat, la momentul cînd cineva – o persoană, un grup sau o comunitate, din categoria vulnerabililor – are nevoie de empatia, solidaritatea şi compasiunea noastră. Toţi avem nevoie de oglinzi, căci, măcar din cînd în cînd, toţi avem curiozitatea de a ne căuta/controla/măsura identitatea, adică de a vedea cum arătăm la un moment dat. O curiozitate ce nu pote fi despărţită de nevoia de a reflecta la cum arătăm, la ce se întîmplă cu noi şi la ce ar trebui să facem, ca să fim împăcaţi cu urmele pe care timpul şi felul cum ne trăim viaţa le lasă pe chipul nostru.  Din ce-am citit eu despre oglinzi, am reţinut că nu orice  oglindă în care ne căutam chipul  ne spune adevărul, unele ne mint de sting, dar unele ne spun şi ceva adevăruri. Cînd vorbim de oglinzi, ne gîndim automat la cele ce reflectă vizibilul/aparenţa, dar există oglinzi şi pentru ceea ce NU se vede, pentru ceea ce numim esenţa sau sufletul nostru. Sînt oglinzile nevăzute, despre care se spune că sînt aproape perfecte.

Oglinzi nevăzute pot fi ascunse în momentele limită din viaţa noastră sau în confruntarea cu diverse realităţi. Oglinzi nevăzute mai pot fi ascunse în întîlnirea/confruntarea cu un om, o carte, un  film, un spectacol de teatru, un tablou, o fotografie, o melodie, etc. Altfel spus, reflexia nu este posibilă doar în oglinda din mîinile noastre, ci şi în gîndire. De Ziua Mondială a Justiţiei Sociale, vă propun să vă gîndiţi la oglinda nevăzută ce a fost ascunsă, de pildă, într-un moment din istoria contemporană a oraşului Sfîntu Gheorghe, într-o zi de noiembrie 2017, cînd a fost dărîmat  zidul „berlinez” ce despărţea cartierul romilor, Őrkő, de restul oraşului. Cînd acest zid a fost demolat, primarul Antal Árpád a spus ceva demn de reţinut, că avem ziduri mult, mult mai greu de dărîmat, e vorba de „zidurile invizibile care despart comunităţile şi care trebuie demolate”. Şi  primarul nostru a avut dreptate, sînt covăsneni care continuă să întărească zidurile invizibile dintre ei şi comunităţile ce trăiesc în condiţii de sărăcie extremă. În 2017, cînd a fost dărîmat ruşinosul zid din Sfîntu Gheorghe şi în anii ce au urmat, am aflat din reacţiile de pe reţelele de socializare cît preţ pun unii covăsneni pe valorile civice şi sociale, pe care vrea să le activeze Ziua Mondială a Justiţiei Sociale. Unii au aplaudat dărîmarea zidului, exprimîndu-şi susţinerea faţă de proiectele pe care Primăria le-a anunţat, pentru a le oferi romilor mijloace prin care să iasă din sărăcie şi izolare, dar au fost şi comentarii rasiste, care pot fi rezumate aşa: romii sînt o cauză pierdută, nu merită să risipim banii cu ei, sînt leneşi şi infractori din naştere. Aceste reacţii rasiste pot fi combătute, căci important este ce fac autorităţile locale, important este că avem în Sfîntu Gheorghe un primar care pune preţ pe valorile promovate de  Ziua Mondială a Justiţiei Sociale, activînd astfel întreaga comunitate să respecte regulile şi drepturile pe baza cărora se pot rezolva problemele de excluziune socială.

De ce am recurs eu la un joc cu oglinzile, pentru a vorbi de sensurile zilei de 20 februarie? Pentru că ştiu ce vorbă mare şi greu de acoperit este chemarea ca în această zi să intrăm cît mai mulţi în război cu injustiţia socială de lîngă noi. La urma urmei, este vorba de un război pe care Statul român trebuie să-l poarte, căci el, Statul, are responsabilitatea constituţională de a garanta drepturile şi libertăţile fundamentale tututor cetăţenilor săi. Dar justiţia socială NU a fost niciodată o prioritate pentru Statul român, dimpotrivă, prioritatea a fost crearea unui sistem năucitor de privilegii. Privilegii pentru politicienii din toate partidele, pentru rudele, amanţii şi prietenii lor (paraşutaţi pe salarii grase în companiile de stat), pentru angajaţii în instituţiile-centre de putere şi şantaj, mai ales pentru foştii securişti şi angajaţii din actualele şi supradimensionatele noastre servicii secrete (deşi sîntem o ţară săracă, bugetul SRI este mai mare decît cel al serviciului secret din Germania, iar România are cei mai mulţi agenţi secreţi pe cap de locuitor). Am recurs la un joc cu oglinzile pentru a vă spune că există o formă de oglindire echivalentă cu dezbrăcarea sufletului. Nu prin întrebări care provoacă confesiuni, cum propunea Socrate, ci prin confruntarea cu cei mai vulnerabili dintre noi. Şi prin confruntarea cu această realitate: ne grăbim să îi judecăm şi să-i condamnăm pe cei săraci, în timp ce suportăm fără crîcnire sistemul de privilegii creat de Statul român. O realitate strigătoare la cer, din perspectiva căreia vă propun această formă de oglindire: spune-mi cum reacţionezi în relaţie cu cel ce a avut nenorocul de a se naşte la margine/în sărăcie extremă, ca să-ţi spun cum arată chipul sufletului tău! S-ar putea să fie negru, ca întunericul din spatele oglinzii în care ne admirăm, deşi nu e nimic de admirat.

Nina Ţînţar

Foto: Vargyasi Levente