„Nimic nu îi este dat omului pe pământ – lupta face parte din viaţă şi conflictul există – eroul este cel care nu permite niciunui obstacol să îl împiedice în a-şi urma valorile alese.” Andrew Bernstein

Denumite ca atare sau nu, forţele terestre au fost la români, dintotdeauna, nu numai cea mai numeroasă componentă a oştirii, dar şi singura categorie de forţe capabilă să angajeze, să desfăşoare şi să desăvârşească lupte, bătălii şi operaţii, îndeplinind misiuni deosebit de grele, uneori fără sprijinul celorlalte componente ale armatei, situaţie mai frecvent întâlnită înainte de primul război mondial.

Bazele moderne ale constituirii şi consacrării Forţelor Terestre pot fi plasate în timp din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca urmare a procesului revoluţionar de la 1848, a făuririi statului român modern prin Unirea de la 1859 şi a înfăptuirii politicii militare a lui Al.I.Cuza. Principalele arme şi specialităţi componente existau încă din perioada 1859-1860.

Infanteria, arma de bază a sistemului militar românesc, era organizată în şapte regimente, constituite fiecare din două batalioane a câte patru companii. În 1860 a fost creat primul batalion de tiraliori, denumit apoi Batalionul 1 Vânători, marcând astfel apariţia trupelor de vânători.

Cavaleria, singura armă cu mare mobilitate în câmpul tactic, era destinată să îndeplinească misiuni de cercetare şi siguranţă, să execute manevre de întoarcere şi învăluire, precum şi urmărirea inamicului. Cavaleria era constituită din două regimente, organizate fiecare pe câte patru escadroane de lăncieri, cărora li s-a mai adăugat apoi, începând cu anul 1862 şi câte un escadron de depozit.

Artileria, deşi era o armă în plin proces de afirmare în armatele altor state, la noi se rezuma la doar şase baterii (patru în Moldova şi două în Muntenia), care au fost reorganizate în câte un divizion pentru fiecare provincie, iar acestea, ulterior, au format împreună primul regiment de artilerie. Politica militară a lui Al.I.Cuza s-a materializat atât în legile organizării armatei române, cât şi în măsuri importante care au dus la înfiinţarea Statului Major General, a primelor comandamente militare (din Moldova, Muntenia şi Oltenia), care au început să funcţioneze încă din anul 1860 şi să-şi desfăşoare activitatea după un regulament propriu (1863), precum şi prin apariţia primelor comitete consultative şi inspectorate de armă.

Inspectoratul infanteriei a luat fiinţă abia în anul 1912 (cu mult timp după cele ale cavaleriei, artileriei şi geniului, instituite în anii 1873, 1875 şi respectiv 1887), probabil datorită faptului că problemele specifice erau rezolvate prin comandanţii regimentelor şi diviziilor, iar la nivelul ministerului de către comitetul consultativ al armei.

În lumina Constituţiei din 1866, a fost adoptat un pachet de legi care a creat cadrul adecvat dezvoltării sistemului militar. Atunci, pentru prima dată în istoria militară a României, s-au definit structurile organizatorice: corp de armată, divizie, brigadă, care se constituiau numai la manevre sau în caz de război. La pace, funcţionau entităţile organizatorice cunoscute: regiment, batalion (divizion, escadron), companie (baterie), pluton, secţie.

Proclamată de Parlamentul de la Bucureşti la 9 mai 1877, independenţa de stat a României urma să fie consolidată prin participarea oştirii române, implicit a Forţelor Terestre, la Războiul ruso-turc, primul conflict armat de anvergură din epoca modernă a istoriei noastre militare. România dispunea, la acea vreme, de patru divizii de infanterie, grupate în două corpuri de armată.

Se ştie că, prin aplicarea Legii asupra organizării comandamentelor armatei (Legea nr. 1677 din 8 iunie 1882), la pace existau două elemente principale: armata activă, cu rezerva ei şi armata de miliţii.

Eşalonul armată a apărut în structura sistemului militar românesc la intrarea ţării în primul război mondial. Prin decretarea mobilizării, la 15 august 1916, după Marele Cartier General urmau patru comandamente de armată, şase de corp de, 23 de divizii de infanterie şi două de cavalerie, cinci brigăzi de călăraşi, două de artilerie grea şi una de grăniceri, un regiment şi un divizion de artilerie de munte, artileria capetelor de pod fortificate din Dobrogea, artileria de poziţie, un regiment de căi ferate, un regiment de pontonieri şi un batalion specialităţi, cu o companie aerostaţie.

În momentul intrării în cel de-al doilea război mondial, România avea un organism militar structurat şi înzestrat corespunzător vremii, cu un potenţial uman de 1.170.000 militari, reprezentând 8,5% din populaţia ţării. Conducerea militară centralizată era asigurată de Ministerul de Război, Marele Stat Major şi Consiliul Superior al Oştirii. Fiecare categorie de forţe ale armatei avea comandamente, aşa cum aveau şi armele componente.

Infanteria, arma de bază a Forţelor Terestre, era cuprinsă în 19 divizii, ca mari unităţi tactice ale armei, structurate fiecare pe câte trei regimente de infanterie, două de artilerie, ambele categorii constituind, fiecare, câte o brigadă de infanterie şi, respectiv, de artilerie, precum şi pe elemente indivizionate.

Vânătorii de munte erau organizaţi în patru divizii de munte, însumând 24 batalioane de vânători de munte, patru grupuri de artilerie de munte, opt divizioane de obuziere de munte. În structura trupelor acestei arme mai intrau patru comandamente de munte, cu opt batalioane.

Artileria de câmp era structurată în regimente, divizioane, baterii, secţii şi piese. Unitatea de bază a organizării acestei arme era regimentul, afectat de regula diviziilor de infanterie şi cavalerie, precum şi direct corpurilor de armată şi armatelor.

Cavaleria cuprindea cinci divizii, iar trupele motomecanizate şi de tancuri doar o divizie blindată, iar acestea, ulterior, au fost subordonate Comandamentului Trupelor Motomecanizate, nou înfiinţat.

În luptele antihitleriste şi antihorthyste din nord-vestul ţării, din Ungaria, Cehoslovacia şi Austria, România a mai folosit, pe lângă cele două comandamente de armată, patru corpuri de armată, corpurile de munte, cavalerie şi motomecanizat şi alte structuri luptătoare aparţinând celorlalte arme, inclusiv instituţii de învăţământ. Faţă de cifrele indicate prin protocolul din 26 octombrie 1944 şi stipulaţiile convenţiei de armistiţiu din 12 septembrie 1944, aportul real al forţelor terestre româneşti a fost mult mai mare.

De pildă, în Ungaria şi Cehoslovacia au luptat în plus un corp de armată, o divizie de infanterie şi două de cavalerie, iar în Austria un regiment care de luptă, faţă de cele două armate, patru corpuri de armată, nouă divizii de infanterie, una de munte, două de cavalerie, prevăzute în protocolul din 26 octombrie 1944. Aceste cifre şi unele aspecte structural-organizatorice pot să ne conducă la ideea că în timpul celui de-al doilea război mondial s-a ivit un prim moment istoric în care noţiunea de Forţe Terestre a corespuns unei sfere de cuprindere unitare a tuturor armelor din compunerea lor, atât ca unităţi şi mari unităţi, cât şi sub aspectul conducerii acţiunilor lor.

În etapa actuală, Forţele Terestre constituie o componentă importantă a securităţii României prin relevanţa misiunilor acestora pentru nevoile de securitate ale ţării, care sunt nemijlocit legate de capacitatea lor intrinsecă de a acţiona în toată gama operaţiunilor militare. Menţinerea capacităţii de luptă a acestei forţe, în prezent şi în viitor, simultan cu transformarea sa într-o forţă militară pentru secolul XXI, cere un efort cumulativ pe termen lung, de timp şi resurse. În acest context, Forţele Terestre vor continua să fie puse în faţa dificilei decizii de a menţine permanent echilibrul constant între cerinţe şi resurse.

Prin alocarea resurselor necesare şi punerea în aplicare a noii concepţii de restructurare, Forţele Terestre ale Armatei României vor deveni, mai mult ca oricând în istorie, un organism militar modern, cu o capacitate operaţională similară forţelor terestre din armatele ţărilor europene avansate din punct de vedere militar, flexibile, suple şi dinamice, apte să dea o ripostă eficace oricărei agresiuni armate la adresa securităţii României şi de a-şi îndeplini cu profesionalism misiunile ce le revin din obligaţiile militare internaţionale asumate de către ţara noastră.

Militarii din Forţele Terestre dovedesc, prin rezultatele foarte bune pe care le obţin zi de zi la toate categoriile de pregătire, că sunt demni continuatori ai glorioaselor tradiţii de luptă moştenite şi că au capacitatea şi forţa necesară pentru a-şi îndeplini misiunile ordonate. Totodată, profesionalismul, curajul şi calităţile morale şi de luptă ale militarilor noştri se bucură de o unanimă recunoaştere în teatrele de operaţii.

Aşadar, odată cu sărbătoarea închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruinţă, militarii din Forţele Terestre au organizat în garnizoană şi unităţile militare, activităţi de comemorare şi de aniversare dedicate acestui eveniment.

Cu această ocazie, Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere – filiala Covasna, Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război – filiala Covasna şi Asociaţia Judeţeană „Cultul Eroilor” – Covasna, felicită personalul militar şi civil din cadrul unităţilor aparţinând Forţelor Terestre de pe teritoriul judeţului Covasna şi le transmite multă sănătate, fericire personală şi familială şi mult succes în plan profesional.

La mulţi ani!

Preşedintele A.N.C.M.R.R. Covasna Col. Ioachim Grigorescu

Prim-vicepreşedintele A.N.C.M.R.R. Covasna Mr. Robert-Tiberiu Rusznak

Programul sărbătoririi „Zilei Forţelor Terestre ale Armatei Române” şi „Zilei Veteranilor de Război”

În ziua de 23 aprilie, orele 12.30 – 13.30, la sediul garnizoanei militare Sfântu Gheorghe se va desfăşura un ceremonial militar şi religios cu depuneri de coroane, cu ocazia sărbătoririi „Zilei Forţelor Terestre” şi „Zilei Veteranilor de Război”, după cum urmează:

– primirea oficialităţilor şi îndrumarea acestora spre locul de desfăşurare a ceremonialului (platoul unităţii);

– primirea raportului de către comandantul garnizoanei;

– salutul drapelului de luptă, trecerea în revistă şi salutul detaşamentului de onoare constituit;

– intonarea instrumentală a Imnului Naţional al României;

– alocuţiuni privind însemnătatea evenimentelor;

– oficierea serviciului religios;

– depuneri de coroane la troiţa ridicată în incinta unităţii;

– defilarea detaşamentului de onoare;

Participanţi:

– reprezentanţi ai Instituţiei prefectului judeţului Covasna;

– reprezentanţi ai instituţiilor aparţinând M.Ap.N şi M.A.I. din garnizoană;

– reprezentanţi ai A.N.V.V.R şi A.N.C.M.R.R. – filiala Covasna;

– reprezentanţi ai partidelor politice – filialele locale;

– reprezentanţi ai primăriilor localităţilor din judeţul Covasna;

– reprezentanţi ai mass-media locale;

– reprezentanţi ai serviciilor publice deconcentrate

– personalităţi publice din judeţul Covasna.

Personalităţile civile şi militare ale judeţului Covasna, reprezentanţii autorităţilor publice centrale şi locale, ai partidele politice, instituţiilor culturale, ştiinţifice şi religioase, ai asociaţiilor, ligilor şi fundaţiilor, cadrele militare în activitate, în rezervă sau în retragere, veteranii de război, elevii instituţiilor de învăţământ din Sfântu Gheorghe, reprezentanţii mass-media, membrii societăţii civile din localitate sunt rugaţi, ca în măsura posibilităţilor, să participe alături de noi la această activitate.

Comandantul Garnizoanei Sfântu Gheorghe

Colonel Vasile Cristea